TRA ARMANAMI

Interventia mea la aceasta a II-a editie a Zilelor culturii aromânese va concentra pe o chestiune de actualitate, bine cunoscuta publicului prezent,şi anume implicatile şi consecintele formularii publice in aprilie 2005 a cererii unui statut de minoritate nationala pentru aromanii traind in Romania. (Nicolas Trifon) Lire la suite de “Oamenii de stiinta, de stat, de rând… şi aromânii (Constanţa, august 2005)”

Nici Skopje nici Tirana, ca să fim complecți. Cam acesta ar fi mesajul pe care aş dori să-l transmit Congresului aromânilor care are loc în aceasta lună iulie (1993) la Freiburg/Brisgau, congres la care din păcate nu pot să particip dar pe care îl salut din toată inima. (Nicolas Trifon) Lire la suite de “Nici Bucureşti, nici Atena (Zborlu anostru n° 4, 1994)”

Intervenţie la colocviul organizat la Larissa, în Grecia, de KEMO (Centru de cercetări asupra grupurilor minoritare) sub auspicile Comunităţii europene în iunie 1998. C. Dina, N. Katsanis, S. Beis, A. Kukudis şi T.J. Winnifrith, precum şi o delegaţie a asociaţiei vlahe din Veria, au intervenit şi dezbătut în cadrul acestei manifestaţii la care au asistat, printre alţii, o delegaţie de la Constanţa în frunte cu S. Samara şi, de la Paris, I. Perifan. Actele acestor două zile, care s-au derulat până la capăt în ciuda unei campanii de presă calomnioase şi a unor manevre de intimidare perpetuate de elemente naţionaliste de extremă dreapta, au fost publicate în cartea apărută în greceşte sub titlul Heterogeneitatea lingvistică în Grecia, la Atena în 2001, pp. 69-141. (Nicolas Trifon)

Lire la suite de “Particularismul aromân şi pariul european (Larissa, iunie 1998)”

Făcut prizonier în primul război mondial, G. Topârceanu e internat într-un lagăr din Macedonia, mai precis în zona atribuită Bulgariei cu câţiva ani înainte. Descrierea pe care ne-a lăsat-o în memorile sale, un adevărat « exerciţiu de detestare », poate fi un bun antidot pentru « machedonii » din România care, referindu-se la ţinuturile pe care le-au părăsit, au tendinţa să privilegieze Macedonia antică a lui Filip şi Alexandru în pofida realităţilor otomane, pe urmă bulgăreşti, greceşti, albaneze sau sârbeşti cu care erau confruntaţi.

Macedonia, ţară muntoasă, de păstori şi zarzavagii războinici, zugrăvită în cafeniu de sepie pe harta luminoasă a Europei ; geografie încâlcită şi monstruasă care-mi dădea fiori de groază pe băncile şcoalei şi nota 4 în cataloage… Ţinut bincuvântat de Dumnezeu, numai spini şi piatră seacă, unde nici în visurile mele cele mai urâte nu mi-am închipuit că voi ajunge să trăiesc vreodată. Macedonia, pământ cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a retras apoi înderăt, de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură ; amfiteatru de stânci răscolite de cutremur, cuib de anarhie endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată şi mai brahicefală, care se sfâşâie între ele de atâta vreme cu dinţii şi se violează reciproc, până ce-au ajuns să fuzioneze în această perlă – homo balcanicus – tip unic pe faţa pământului, european prin definiţia geografică şi comitagiu din naştere. Macedonie, provincie cu oraşe cât podul palmei şi sate spânzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui de frica bandiţilor, ca să nu poţi ajunge până la ele nici cu căruţa, nici cu avionul ci numai călăre de-a-ndaratele pe catâri dresaţi anume să te zvârle în prăpastie ; ţară de moravuri patriarhale şi curate unde o femeie prinsă cu altul este înjunghiată pe loc şi tăiată bucăţele, ca o simplă oaie, pentru respectul tradiţiei şi onoarea gorilei ofensate… Macedonie, frăgezimi de păşuni întinse pe platouri înalte din împărăţia ţânţarilor * ; piscuri de cremene fulgerată, de unde se văd până la capăt râuri subţiri cu strălucire de mercur stagnând pe fundul văilor aride ; cer de porţelan opac, lăptos la zenit şi azuriu pe poale… dimineţi albastre şi asfinţituri lungi de aur… amiezi toride cu soare canibalic, răspândind o lumină de calcar peste terase de pietroaie calcinate şi coline joase de ţărână uscată, cu iarbă rară şi săracă, lipită pământului…

S-ar putea întâmpla ca Macedonia să nu fie tocmai aşa cum o zugrăvesc eu. Dar ce-are a face ? Aşa mi-o arată mie acum perspectiva vremii şi, poate, ciuda că mi-am irosit acolo câeva luni din viaţă în captivitate.

De fapt, văzută obiectiv, Macedonia e şi mai urâtă. Munţii ei sunt alocurea ceva mai păroşi decât i-am descris eu ; oraşele sunt şi mai mici, satele şi mai amărâte…

Memorile de război ale lui Topârceanu au fost reeditate la Humanitas anul acesta cu o excelentă prefaţă de Daniel Cain care reconstituie contextul istoric corespunzând întâmplărilor relatate. « Tinţari, etnonim pejorativ care îi desemnează pe vlahi (aromâni, meglenoromâni) », este precizat într-o notă din această ediţie în legătură cu « împărăţia ţinţarilor ». Aceasta este unica referinţă, indirectă si chiar problematica poate, la aromâni.

Desigur, stereotipurile cu care se joacă scriitorul ilustrează cu măiestrie « balcanismul » fabricat din exterior pe care Maria Todorova l-a reconstituit şi criticat în cartea sa.

Două observaţii însă.

Primo, român fiind, Topârceanu e şi el balcanic în felul lui si, mai ales, foloseşte stereotipuri similare când evocă în aceleaşi memorii comportamentul compatrioţilor lui.

Secondo, stereotipuri similare stau la baza imaginii despre Aromânii veniţi în România din « Macedonia », provincie hiper-mediatizată în ultimile decenii ale Imperiului otoman, cunoscuţi sub numele de « macedoneni », imagine care se perpetuează până astăzi. Negativă, această imagine alterneaza, în funcţie de context si de intentile celor care o vehiculează, cu aceea pozitivă alimentată de românismul cvazi-fanatic atribuit aromânilor şi, mai rar, cu imaginea construită pornind de la eventualii lor strămoşii romani, greci sau macedoneni.

Extrasul citat figurează la paginile 110-111.