TRA ARMANAMI

Pornind de la povestea străbunicului său, Iorgu Steriu (Pleasa, 1873-Bucureşti, 1947), Daniel Mănescu a descoperit o istorie complet neştiută a familiei sale şi, totodată, a unei părţi din Balcani. Bogdan Lupescu a consemnat pentru Formula AS această poveste în paralel cu demersul întreprins de strănepotul lui, Daniel Mănescu care pregăteşte o carte pe această temă. Articolul este intitulat Istorie într-un sertar de scrin : Povestea unui aromân fârşerot, căruia “Micul Paris” i-a datorat o parte din luminile lui : Iorgu Steriu. El a apărut în Formula AS, n° 1306, datat din 9-15/03/2018. Notele aparţin redacţiei Trâ Armânami.

Străbunicul misterios

Daniel Mănescu a găsit acum şase ani o fotografie veche, ascunsă într-un sertar de scrin: un bărbat solid, cu papion şi mustaţa viguroasă, ochii pătrunzători şi negri, ca de actor din tragediile antice. Cine să fie acest om? Bunicul său murise prin 1980. Mama i-a spus că-n poză s-ar putea să fie străbunicul, dar nici ea nu-l cunoscuse, Iorgu Steriu… Iorgu… Arăta a om prosper, sigur pe el, o persoană ce impune respect. “Apoi am găsit încă vreo două poze, făcute ambele în studiourile Papacostea”, îşi aminteşte Daniel. “Mă fascina prezenţa acestui om, mă uitam mereu la fotografiile lui. Toate erau făcute în acelaşi loc, mi-am dat seama după nişte ciucuri ce apăreau mereu în partea dreaptă a cadrului… Îmi plăcea cum arăta. Purta mustaţă ca de împărat, batistă albă în buzunarul de la piept. Şi papionul…”

Într-o dimineaţă din vara anului 2012, Daniel a hotărât să meargă până la Biblioteca Naţională, să vadă dacă poate afla mai multe despre acest străbunic misterios. A intrat în arhive, unde a revenit iarăşi şi iarăşi, ca atras de-un fel de… “magie”, zice. Încă din prima zi, l-a uluit un articol din publicaţia “Peninsula Balcanică”, în care Iorgu era elogiat pentru o imensă donaţie făcută şcolii româneşti Vodena, din Macedonia, pe care-a înzestrat-o cu o bogată bibliotecă populară. “Numele de Iorgu Steriu circulă din gură în gură în Balcani ca un nume sfânt. Şi vă asigur că, până ce va fi suflare românească la noi, va fi considerat cel mai mare patriot”, se scria în revista din 1923. Altă dată, a aflat despre-o altă donaţie de 400.000 de lei, pentru pictura şi catapeteasma bisericii din Pleasa (Albania), satul unde se născuse, aproape de legendara “Mecca aromânească” a Moscopolelui. Treptat, şi-a dat seama că omul acela din poză nu era deloc un oarecare. Mare filantrop, renumit comerciant, fusese, cum arătau documentele, şi proprietar al celor mai prestigioase restaurante ale Bucureştiului interbelic…. Încet-încet, curiozitatea lui Daniel a devenit pasiune. A-nceput să umble prin arhive şi biblioteci europene, dar şi prin case de aromâni, cu o pasiune tot mai sporită. Un demers anevoios şi costisitor, însă cu bucurii nebănuite: îşi afla originile! Un “rost” al existenţei sale, după cum zice uneori. Pornind de la povestea străbunicului său, Daniel Mănescu a descoperit o istorie complet neştiută a familiei sale şi, totodată, a unei părţi din Balcani.

Casa cu 176 de camere

Casa se află pe bulevardul Regina Maria numărul 23. O clădire întinsă pe două aripi imense, ca o fortăreaţă întunecoasă, arcuită pe patru străzi… Are 176 de camere. Îţi ia minute bune să o înconjori. Balcoane cu arcade, ba chiar şi-un fost restaurant la intrare, acum închis. Doar într-o firidă din dreapta, la capătul unor trepte, se vede lumină. Două ferestre aprinse, în tot acest bloc pustiu, care a aparţinut unui singur om: Iorgu Steriu. În vechiul salon, cu uşi masive, sculptate şi stucaturi migălite în bolţi, a locuit până mai ieri o familie de ţigani, care-l ameninţau cu moartea pe Daniel, dacă-i evacuează… A reuşit, totuşi. A izbutit chiar să înlocuiască şi vechile mobile, puse pe focul făcut în mijlocul casei de foştii locatari. Pe pereţi a pus reproduceri cu fotografiile bătrânilor aromâni care locuiseră aici în vechime.

Daniel are 39 de ani, e chipeş şi manierat, de-o meticulozitate cum la puţini tineri am întâlnit. Zâmbeşte calculat, răs­pun­de la toate întrebările c-o precizie de arhivar. Are o logică ce te uluieşte, ascultându-l cum a pus cap la cap fapte din trecut. Din fărâme! Din crâmpeie de documente rare, a re­făcut o istorie incredibilă, pe care o va preschimba curând într-o carte cu sute de pagini. Totul a început de la fotografia străbunicului Iorgu. Şi de la casa cu 176 de camere, despre care a aflat că e a lui şi a familiei lui. Toată! Atunci a urcat prima oară în odăile de sus, în mansardă. S-a uitat la pereţi, la curbura “olniţelor” din tavanuri… La felul în care intră lumina în apartamente… “Am observat că soarele intra în camere, după un anumit tâlc. Mai întâi prin bucătărie, baie, apoi într-un colţ al dormitorului, unde era patul cu baldachin, la ora când se trezea stăpânul casei. Apoi o lua prin salon, la amiază, pe urmă în birou, când Iorgu se întorcea şi se aşeza la lucru… Am vorbit cu un arhitect, care mi-a confirmat că e vorba de un «flux al luminii», că interioarele au fost concepute pentru a urma fluxul vieţii oamenilor care le locuiau. Toate cele 16 apartamente erau gândite după o circulaţie perfectă a locuirii – un alt fel de a vedea arhitectura decât astăzi! Habar n-avusesem că am trăit până atunci într-o capodoperă…”. Şi la demisol avea două foste apartamente de lux. A localizat odăile servitorilor, pe fiecare etaj, apoi locul de la parter unde se afla prăvălia-restaurant, numită odinioară “Consumul Steriu”. În mansarda casei, gazda oferea cazare gratuită studenţilor aromâni veniţi la Bucureşti. Până la urmă, a aflat că această căsoaie, aparent austeră, a fost proiectată de Arghir Culina, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai Bucureştiului. Cel care realizase celebrele hoteluri Palace (Cişmigiu), Union, Ambasador, Opera… Tot un aromân. O casă făcută cu suflet, de un aromân pentru un aromân. Pământul a fost cumpărat în 1919, tot de la un aromân, şi clădirea a fost terminată “la cheie” în nici şase luni de zile! La zidirea ei s-au folosit 8,5 milioane de cărămizi. Masivă, pusă între patru străzi mari, ca-ntr-un echilibru, pentru a nu fi afectată vreodată de cutremur. Şi, chiar alături, Iorgu i-a făcut cadou de nuntă ginerelui său, Achile Ghiaciu, o casă aproape la fel de mare, realizată cinci ani mai târziu (1927) de acelaşi Arghir Culina[1]. Lucrurile începeau să se lege…

40 de bănuţi de aur

Daniel îmi pune pe masă alte documente şi poze vechi, cu iluştri aromâni bucureşteni. Bellu, Buşulenga, Papacostea, Minovici, Valaori, Zografi… Pe toţi a ajuns să-i cunoască prin conexiunile străbunicului său. Din biroul unde stăm acum, omuleţul acela scund şi mustăcios semna danii către toată Europa balcanică. Citesc prin foi: ctitor şi sprijinitor al bisericilor din Fârşari, Aidimir, sau al bisericii române din Sofia (Bulgaria), al bibliotecii Şcolii comerciale din Salonic… Fondator şi acţionar al unor mari bănci aromâneşti, precum Caliacra, Banca Urbană, Banca Românească a Orientului sau Banca Maritimă Română. Fondator de tipografii şi edituri româneşti. Susţinător cu bani al luptelor aromânilor din Balcani contra opresiunii greceşti… Daniel confirmă că referinţele sunt, totuşi, rare, mult mai puţine decât a făcut Iorgu Steriu în realitate. Străbunicul său n-a ţinut să apară prin gazete, să se laude cu binefacerile sale. A murit neştiut, îngropat alături de mama sa, într-un colţ al cimitirului Bellu. Din anul 1950, familia sa nu mai apărea în cartea de telefoane. “Aşa au fost foarte mulţi filantropi aromâni. Ei sunt oamenii din umbră ai Europei, pe care nu-i spune nimeni, care n-apar în nicio istorie, dar care sunt de fapt peste tot. Cu transhumanţa au străbătut munţii balcanici, din răsăritul Greciei până în Alpi şi chiar Pirineii spa­nioli. Au fost cei mai puternici, bogaţi, fiindc-au fost doar ei între ei, neştiuţi de alţii. Obligaţi prin jurământ să-şi ţină limba, neamul. Au fost civilizatori, investeau în cultură, arhitectură, oraşe. Fiindc-au vrut să se ridice mai sus, cumva, decât neamurile lor risipite… Şi, toţi[2]… însetaţi după România! Culmea, tânjeau după România, deşi niciunul dintre ai lor nu fusese vreodată aici…

Epopeea lui Iorgu Steriu e a multora dintre aromânii marelui exod spre “Ţara făgăduinţei”, de la începutul secolului trecut. Daniel şi-l închipuie pe acest strămoş plecând la 14 ani din satul albanez Pleasa, pe-atunci în Imperiul Otoman, trimis de-un unchi de-al său la Bucureşti, “să servească Patria”. Chiar asta e expresia din documente: “să servească Patria”, România. Copilul se născuse la 1873, într-o familie de oieri, cu har neguţătoresc. Tatăl său, Costa (Constantin), era de mult plecat cu comerţ prin Europa… Rămas custode al familiei, unchiul Hristu deţinea munţi întregi şi mii de oi. După câţiva ani, îi trimite printr-un verişor 40 de bănuţi de aur, “cusuţi în căptuşeala hainei”, cu care tânărul Iorgu deschide, în mijlocul Bucureştiului, unul dintre cele mai renumite restaurante interbelice. De aici a pornit toată înavuţirea sa: de la 40 de bănuţi de aur, ascunşi în căptuşeala unei haine!

Neştiute Paradisuri bucureştene

Despre această grădină-restaurant “Carpaţi” nu se mai ştie azi aproape nimic. Rar apare-n scrieri şi fotografii. Doar într-un colţ de poză, cu bulevardul Regina Elisabeta, făcută prin anii ’20. Atât! Deşi a fost centrul comunităţii aromâneşti şi albaneze, deşi Iorgu l-a preschimbat într-un loc încântător, între 1916 şi 1931, unde se întâlnea toată protipendada Capitalei. Daniel avea să mi-l arate, într-o amiază de septembrie, făcând amândoi o scurtă promenadă pe la Universitate. La poalele unui bloc imens, acolo unde se află acum Librăria Eminescu. “Erau scaunele ieşite până aici, la trotuar, cu felinare, verdeaţă… Hm! Treceau tramvaie trase de cai, apoi a apărut leneşul tramvai 14, care se oprea chiar în dreptul terasei. Aveau orchestră în permanenţă, lăutari de primă mână: Petre Urziceanu, Jean Moscopol… Duminică, după liturghie, veneau aici elitele albaneze din apropiere, de la biserica «Sfântul Nicolae Dintr-o Zi», de pe Academiei. În 1919, la mesele acestei terase, s-au întâlnit toţi maimarii Albaniei şi au pus bazele viitorului stat albanez. Aici, în locul ăsta! Aşa că Iorgu n-a fost doar un cârciumar interbelic. A fost şi creator de istorie.”

Seara, Iorgu se-ntorcea acasă în trăsură, spre Calea Rahovei, spre cartierul aromânilor săi. Tot în şaretă avea apoi să meargă până la cel de-al doilea mare restaurant al lui, înfiinţat în 1919, pe care l-a ţinut până la moartea sa, Luzana! Celebrul “Palat Luzana”, de pe 11 iunie, dintre Mitropolie şi Parcul Carol, la doar câteva străzi de căsoaia unde locuia. E o-ncântare să-l priveşti! Realizat de Achile Ghiaciu, care-i era ginere, ajuns apoi el însuşi mare arhitect al Capitalei. Prin miracol, localul nu s-a ruinat, o clădire brâncovenească având de-o parte şi de alta două porţi boltite de piatră prin care intra toată lumea bună a Bucureştiului. Stăm amândoi şi ne uităm. Daniel e nostalgic. Zice că străbunicu-său a fost, totuşi… “foarte grozav”. Doar la Paris, poate, mai existau pe atunci restaurante ca ăsta, gândite după un asemenea plan de marketing. Bucătăria era chiar la intrare, în partea stângă, pentru ca muşteriii să vadă “pe viu” curăţenia şi modul cum se prepară mâncarea. Dotat cu utilaje elveţiene, unice în România acelor vremuri: aparate de produs gheaţă, spălătorie mecanică de rufe şi vase, maşină de curăţat şi prăjit cartofii…

Pe terasă exista un havuz cu peşti vii, din care clienţii îşi alegeau din ochi “victima”. Grădina din jur, cu plante luxuriante, te scotea din timp, spre-un fel de Paradis… Un salon decorat splendid, aristocratic. Şi erau flori! Foarte multe flori! Cea mai mare realizare din viaţa lui Iorgu Steriu. “Local anume făcut pentru veselia de o clipă a celor ostoiţi de frământările vieţii”, scria într-una dintre reclamele epocii, pe care Daniel a procurat-o destul de greu, în original, de la colecţionari. Îi pare rău c-a ratat o licitaţie cu meniul din 1936, făcut de Iorgu în cinstea lui George Enescu, în seara în care marele compozitor venea la “Luzana”, după premiera lui “Oedip”. În noaptea aceea, la masă, i-a cântat la ureche chiar Grigoraş Dinicu, muzicantul care l-a inspirat în multe din operele sale. Faima acestui restaurant a cutreierat Europa. Daniel a adunat, mărturie cu mărturie, prezenţele scriitorilor care veneau de obicei aici: Goga, Rebreanu, Nicolae Iorga, Sadoveanu… Camil Petrescu scrie-n amănunt despre “Luzana”, în Patul lui Procust. Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Harry Brauner şi Petru Comarnescu apar la un ospăţ antologic, dat de aromânul Anton Golopenţia[3], în toamna lui 1933. Politicieni precum Maniu, Mihalache, Madgearu, Titel Petrescu, ba chiar şi Zelea-Codreanu veneau frecvent să deguste vestitul “vin bălan de Valea Mieilor” al lui Iorgu Steriu. Cântau Moscopol, Fănică Luca, Manole Ciolac… Cel mai des, însă, vedeai strânşi la masă aromânii. Bellu, Buşulenga, Papacostea, Minovici, Valaori, Zografi… Neamuri ce deveniseră deja elita Bucureştiului. Ei făceau jocurile neştiute ale Capitalei, morocănoşi şi prosperi, la o cafea pe terasa fârtatelui lor fârşerot. Erau anii ’20 şi veneau tot mai mulţi. Spre România! Elitele Europei răsăritene, sosind spre “Patria” unde trăiau fraţii lor “de-o limbă şi de-o mumă”… Aveau un singur crez: neamul. Şi imnul lor armânesc, ca un blestem milenar, numit “Dimândarea părintească” (Părinteasca Blestemare[4]). Cântecul tânguit de toţi[5] aromânii, din Rodopi până-n Pind, Tracia, Epir şi Thesalia… Din Veria, Metsovo, Ohrid, Bitolia şi până-n Korcea albaneză, aproape de Moscopole… Daniel a învăţat, în ultimii ani, limba aromânească. Şi chiar ştie, puţin, să o cânte: “Blastem mare s-aibă-n casă/ Cari di limba lui s-alasă/ Cari-si lasă limba lui/ S-lu-ardă para-a focului!…”. “Dimândarea”. Aproape îmi dau lacrimile să-l ascult.

O Europă creată de ciobani

Ce puternici au fost aromânii! Ce puternici!”, îmi spun uimit. Să creadă cu aşa tărie într-o “patrie nevăzută”, ca şi cum ai crede… într-o putere divină.

Daniel poartă papion şi-o mustaţă îmbelşugată, ca şi străbunicul său. De când îi cercetează biografia, parcă s-a identificat cu el, ai zice că-i “împrumută gesturile” pe care doar şi le imaginează din descrieri. A aflat recent că Iorgu e rudă apropiată de sânge cu Papa Lambru Belimace, celebrul martir pentru cauza aromânilor din Albania. Papa Lambru e un simbol. Preotul jupuit de viu de greci, împreună cu fratele său, în 1914, pentru că a fost cel dintâi creator de şcoală românească. Tatăl tuturor fârşeroţilor liberi din Imperiul turcesc. Un eliberator. E plin biroul din faţa noastră de poze cu rude neştiute din “tribul fârşerot” al Belimacilor. Cei mai potenţi ciobani ai Europei răsăritene. Andrei, Constantin, Haralamb, Epaminonda… Comercianţi, jurnalişti, oieri milionari… Toţi erau uniţi, ca o reţea, peste munţi. “Şase ani de zile am tot adunat documente despre ei, fără să ştiu nimic la început. Fârşeroţii ăştia… Nici nu poţi să-i spui «cultură» la ce au făcut ei, căci cultura lor vine aproape din mit. Nu au lăsat aproape nimic scris. Nici măcar istorie nu-i poţi spune, căci urmele lor sunt mai mult oralitate, poveste, mărturii de familie. Asculţi muzica lor. De unde vine? Nici nu poţi să o consideri «muzică tribală fârşerotă», adică cel mai conservator din toate triburile aromâne. Fiindcă muzica lor e dincolo de trib, e mult mai profundă, vine din genunile Balcaniului, de la facerea lumii parcă. Limba, protoromână!… După atâta muncă de arhivar, după ce mi-am cercetat toată încrengătura de neamuri a arborelui meu genealogic, eu vă spun cu toată convingerea: din punctul meu de vedere, Europa a fost creată de ciobanii aromâni! Aşa s-a întâmplat peste tot. Au fost oieri şi comercianţi. Oameni pe care vremurile i-au spulberat fără urmă, ca străbunicul meu, care a murit chiar în ziua când comuniştii i-au rechiziţionat averile, în ’47. Parcă ar fi bănuit, cumva. Parcă n-ar fi vrut să vadă vremurile care vor veni…”.

Daniel Mănescu abia s-a întors din Korcea, Albania, oraşul aflat la 20 km de satul străbunicului său. Biserica pentru care acesta a donat 40.000 lei nu mai există demult. Daniel a venit în ţară cu 4-5 fotografii, căutate prin familii de băştinaşi fârşeroţi, iar excursia aceasta i se pare un mare succes: a mai găsit încă ceva, neştiut. Încă ceva… Cartea pe care o va publica anul viitor, după şase ani de studiu asiduu, va purta un titlu sugerat de fratele său mai mic, Virgil: “FÂRŞEROŢII. O POVESTE DE FAMILIE CÂT O ISTORIE DE ŢARĂ”.

Formula AS, n° 1306, datat din 9-15/03/2018 : http://www.formula-as.ro/2017/1286/societate-37/istorie-intr-un-sertar-de-scrin-22893

[1] De fapt casa a fost realizată în 1931 nu de Arghir Culina ci de ginerele său şi anume Achile Ghiaciu.

[2] Desigur nu « toţi » ci unii dintre ei având în vedere că armânii favorabili partidului românesc erau mai puţin numeroşi decât cei favorabili partidului grecesc.

[3] Din informaţiile disponibile reiese că mama lui Anton Golopenţia (1909-1951), născut în judeţul Caraş-Severin, era ceha nu însă că tatăl ar fi fost de origine aromână. În ultimii ani a colaborat cu armânul Constantin Constante în cercetările privind Timocul.

[4] « Dimândare » se traduce prin « recomandare » nu prin « blestemare ».

[5] Mai corect ar fi « atâţia » armâni, având în vedere că propaganda gregească asimila acest « imn » al armânilor ca o provocare faţă de « patria elină », adică statul grecesc unde majoritatea dintre ei trăiau.