TRA ARMANAMI

“O bisericá “armâneascá” nu a existat niciodatá la Sofia ci numai o bisericá …româneascá, finantatá de statul român ca dealtfel si scoala româná din capitala Bulgariei” precizeaza Cristian Bandu în legatura cu articolul publicat de Alexandru Gica în postul precedent. Acesta din urma îi raspunde în scurtul comentariu semnat care urmeaza.

„Înălţarea acestui sfânt lăcaş [biserica „Sfânta Treime” din Sofia] a fost iniţiată şi începută cu fondurile donate de comunitatea aromână din Sofia, apoi continuată şi realizată cu ajutorul generos al Statului român, pe al cărui nume figurează (şi deţine) actul de proprietate. Donaţii importante pentru ridicarea acestei biserici au făcut ctitorii aromâni Gachi Trifon, Gheorghe Paligora, Ioan Ghiulamila, Teodor Bandu, Dimitri şi Nicolae Kiurkci, Spiridon Ghionda, Alexandru Calciu, Taşcu Ionescu, doamnele Iufu, Torbu, Fanca Şuban, Caliopa Nane, Florica Nanu şi mulţi alţii.” ( [1], p. 48-49, Toma Kiurkciev)

A fost achiziţionat un teren de peste 2000 m² (2459,83 cf. [2], p. 181 sau 2964,94 cf. [1], p. 83) într-o zonă centrală a Sofiei (străzile Exarh Iosif, Kniaz Boris şi Pirotsca) pentru construirea unei biserici şi a unei şcoli. Partea cea mai mare a lotului a fost achiziţionată de la un „vechi funcţionar consular al Austro-Ungariei”, Luterotti. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în 1905 iar construcţia a fost încheiată în 1908. În tot acest timp, în acte, proprietarul era „Colonia română din Sofia”, alcătuită aproape exclusiv din aromâni. Schimbarea ulterioară a proprietarului s-a realizat în 1910.

Iată cum explică Vasile Christu motivaţiile acestei schimbări de proprietar: „Colonia română din Sofia, care cumpărase aceste terenuri, a hotărât să le treacă pe seama Statului român, ca să fie ferite de o eventuală expropiere.” ([1], p. 83).

Ideea aceasta, ca statul român să fie proprietarul în acte al terenului, era mai veche. În anul 1900, Nicolae Mişu (ministrul plenipotenţiar al României la Sofia; Mişu era aromân) scrie Ministrului Afacerilor Externe, Ion N. Lahovary: „Notabilii coloniei noastre cred însă mai oportun ca cumpărarea locului să se facă în numele statului român, pentru evitarea unei dificultăţi viitoare ce eventual s-ar putea face aici. Negreşit că, făcând această propunere, compatrioţii noştri speră că statul român le va acorda un ajutor bănesc pentru ridicarea cât mai repede cel puţin a clădirii bisericii …” ([2], p. 150)

Ştim că statul român a cheltuit pentru biserica din Sofia (teren şi construcţia bisericii) 176578 de lei (163218 lei au provenit de la Ministerul Afacerilor Străine iar 13360 lei au provenit de la Ministerul Instrucţiunii Publice); vezi [2], p. 217. Suma este şocant de mare. Este aproape triplul sumei ce ar fi acoperit toate cheltuielile estimate (60000 de lei. Vezi [2], p.182, documentul 48. La aceeaşi pagină, documentul 47, Nicolae Mişu estimase costurile la 65596 de lei, însă exista o reducere de 15% pentru construcţia bisericii). Gândiţi-vă că aici nu sunt contabilizaţi banii donaţi de aromânii din Sofia pentru aceleaşi scopuri. Din păcate, se întrevăd în aceste diferenţe de bani acte de corupţie.

Nu am reuşit să găsim o contabilizare a donaţiilor aromâne pentru biserica din Sofia. Am găsit doar infomaţia că în 1900, cu 5 ani înainte de începerea construcţiei bisericii, aromânii din Sofia strânseseră 16000 de lei pentru acest scop (vezi [2], p. 149).

Biserica din Sofia a fost sfinţită de-abia în 1923. Nu putem afirma că această biserică a fost întotdeauna românească, mai ales că în perioada 1913-1921 a funcţionat ca biserică greco-catolică (vezi [1], p. 9). Menţionăm aici şi că Petre Iufu nu era aromân, ci meglenit din Oşani.

Domnul Bandu afirmă că „datoritá propagandei românesti, toti sau aproape toti armânii sofioti si nu numai ei, erau convinsi cá sunt români!” Desigur, domnul Bandu trebuie crezut când afirmă aceste lucruri, cu atât mai mult cu cât se bazează pe informaţii obţinute de la tatăl său. Există totuşi cazul unui donator aromân pentru biserica din Sofia, pe care îl putem documenta şi care infirmă spusele domnului Bandu. Este vorba de Taşcu Ionescu.

Iată cum îl descrie Ambasada României la Sofia in anul 1940 pe Taşcu Ionescu: „Dl. Ionescu, care contestă identitatea etnică între poporul român şi cel aromân, critică atât politica Statului român faţă de acest grup etnic, precum şi politica Societăţii de Cultură Macedo-Română din Bucureşti şi tendinţa de a „impune” aromânilor un învăţământ în „dialect românesc”, şi de a favoriza emigrarea lor în România.” (vezi [3], p. 384)

„Niciun preot armân sau de origine armâná nu a slujit în aceastá bisericá (toti erau români trimisi din România atunci ca si atázi) si în aceastá bisericá nicio slujbá nu s-a celebrat în limba armâná.” (Christian Bandu)

Deşi această afirmaţie a domnului Bandu este corectă, ea nu dovedeşte caracterul românesc al bisericii din Sofia. Aromânii au cerut preoţi aromâni. Acest lucru este dovedit de un document din 1926 al Legaţiei României din Sofia către ministrul Afacerilor Străine, I. G. Duca, în care se relatează plângerile adresate de comunitatea aromână: „ … voi menţiona numai pe aceia care, fără a li se putea tăgădui sentimente româneşti, sunt mai întâi macedoneni şi apoi români. Aceştia au ideile lor în ce priveşte biserica românească: ar vrea slujbă în dialect şi preot macedonean; ţinerea vechiului calendar; eforie bisericească, care să fie un mic parlament …” (vezi [3], p. 161; se menţionează în document că printre cei nemulţumiţi se afla şi Taşcu Iliescu, care avea de gând să adreseze guvernului român o plângere contra preotului Iliescu de la biserica din Sofia).

Am aflat de la interlocutorii mei din Sofia, în 27 mai 2018, că aromânii de acolo au cerut după 1990 autorităţilor române să aprobe pregătirea unui preot aromân pentru biserica din Sofia, lucru care nu a fost acceptat.

Concluzie: Nici eu, nici domnul Bandu nu avem dreptate. Istoria bisericii „Sfânta Treime” din Sofia este una complicată. Statul român este cel care are grijă de foarte mult timp de această instituţie. Aromânii au contribuit semnificativ la înălţarea acestui edificiu. Cele relatate mai sus nu au rolul de a alimenta frustrările aromânilor în ceea ce priveşte statul român. Ne-am aştepta însă ca statul român (prin Biserica Ortodoxă Română) să aibă generozitatea de a accepta în viitor să se slujească uneori în biserică şi în aromână. Şi, de ce nu?, numirea cândva a unui preot aromân în acest sălaş înălţat şi prin strădaniile aromânilor.

Alexandru Gina

Bibliografie:

[1] Istoria coloniei române din Sofia, Sofia 2002, lucrare coordonată de Nicolay şi Toma Kiurkciev

[2] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004

[3] Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică, volumul al II-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006