TRA ARMANAMI

Ionuţ Nistor, Geopolitică şi identitate. Românii din sudul Dunării în timpul celui de al doilea război mondial, Editura Academiei, Bucureşti, 2014. O notă de lectură semnată de N. Trifon.

Titlul cărţii lui Ionuţ Nistor necesită anumite precizări pentru ca cititorul să îşi facă o idee mai clară despre conţinutul ei şi demersul autorului. El ar putea fi complectat astfel : « Statul român, aromânii din România şi românii din sudul Dunării în timpul celui de al doilea război mondial ». Din două motive.

Primo, pentru că arhivele consultate sunt acelea ale Ministerului afacerilor externe, inclusiv fondurile privind statele balcanice, şi ale Consiliului naţional pentru studierea arhivelor securităţii din România. Pentru a obţine o imagine complectă asupra « românilor de la sud de Dunăre », adică aromânii asociaţi megleniţilor pe de o parte, românii din regiunea Timocului şi din Banatul de vest pe de altă parte, ar fi trebuit să fie consultate şi arhivele greceşti, albaneze, iugoslave, bulgare precum şi acelea ale statelor ale căror armate au ocupat în acea perioadă teritorile în care erau prezenţi cei consideraţi de România drept « români din sudul Dunării ».

Secundo, aromânii stabiliţi la o dată mai mult sau mai puţin recentă în România sunt principalii autori ai presiunilor şi demersurilor în favoarea celor rămaşi în zonele locuite tradiţional de aromâni din nordul Greciei, sudul Albaniei şi al Iugoslaviei (Republica Macedonia actuală) şi sud-vestul Bulgariei. Desigur, o deosebită atenţie a fost acordată în această perioadă vorbitorilor de limbă română din zonele limitrofe cu România, însă revendicările privindu-i pe ei precum şi modalităţile de cooperare culturală erau mai recente iar ponderea celor care vorbeau în numele lor mai mică decât aceea a aromânilor. Principala structură a celor din urmă, Societatea de cultură macedoromână (SCMR), era activă de mai bine de o jumătate de secol.

« Noua ordine » europeană

Chestiunile privind « identitatea » aromânilor din România sunt abordate în partea a doua a cărţii şi în concluzii. Ele sunt precedate şi preparate într-o oarecare măsură de consideraţiile de ordin geopolitic din primele două capitole intitulate « De la un război la altul » şi « Provocările ‘’noii ordini ‘’» în care autorul reconstituie detailat consecinţele în Balcani a « noii ordini » pe care Germania nazistă şi Italia musoliniană căutau să o instaureze în Europa cu complicitatea aliaţilor sau protejaţilor lor. Atacul în noiembrie 1940 a trupelor italiene contra Greciei şi mai ales ocuparea Iugoslaviei si a Greciei de trupele germane în aprilie 1941 au dus la modificări substanţiale pe harta Balcanilor : Bulgaria a ocupat o parte din Macedonia iugoslavă şi grecească, Albania anumite regiuni limitrofe cu Iugoslavia, printre care şi o parte din Cosovo, Croaţia s-a declarat stat independent în timp ce Dalmaţia şi Istria deveneau italiene iar Ungaria avansa şi ea în Voivodina iugoslavă. « Noua ordine » a lui Hitler recompensa astfel perdanţii din sud-estul european. Din acest punct de vedere, România constituia un caz aparte, ea fiind practic statul din regiune cel mai avantajat de tratatele de la Versailles ; aceasta, inevitabil, în dauna ţărilor vecine. I. Nistor nu evocă explicit acest aspect, rareori abordat de altfel în România, ţară în care aproape o treime din populaţie era considerată « alogenă ». Aliată a Axei, România e constrânsă în vara anului 1940 să cedeze Basarabia şi Bucovina URSS-ului (iunie), Transilvania de nord Ungariei (august) si Cadrilaterul Bulgariei (septembrie). În aşteptarea unei ipotetice renegocieri a arbitrajului de la Viena, obiectivul afişat al României este recuperarea Basarabiei. Trupele române nu se mulţumesc însă să treacă Prutu, continuă spre est, Transnistria devenind un fel de lot de consolaţie pentru pierderile teritoriale cauzate de prima fază a « noii ordini » europeene. Acesta este contextul de care trebuie imperativ ţinut cont pentru a înţelege linia adoptată de statul român în legătură cu românii din sudul Dunării.

Preocupată de recuperarea teritorilor cedate şi de administrarea celor recent ocupate la est de Nistru, România nu a căutat să se folosească de noile posibilităţi care se prezentau la sud de Dunăre în teritorile ocupate de armatele italiene şi germane pentru a încerca spre exemplu să îsi mărească influenţa în zonele locuite de aromâni sau să anexeze teritorii limitrofe populate de românofoni. Ea a preferat continuitatea, limitându-se în relaţiile sale cu românii de la sud de Dunăre la finanţarea asistenţei culturale pe care o acorda mai ales pe plan şcolar, ceea ce constituia desigur un efort financiar considerabil în timp de război. De notat că, după februarie 1941, ea a livrat mari contităţi de grâu, porumb, zahăr, carne afumată, etc. destinate internatelor şcolare şi zonelor din Grecia locuite de aromâni afectate de război[1].

Antonescu : « Papanace trebuie pus la punct… »

« Trebuie să prezentăm România ca factor de ordine şi reconstrucţie europeană şi dacă e nevoie să o comparăm cu faimoasa misiune apostolică din bazinul dunărean », spunea în iunie 1942 Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor străine şi al Propagandei naționale. El se înscria astfel, notează I. Nistor, în tradiţia inaugurată de Ionel Brătianu în 1903 care afirma : « România stă la porţile Orientului din partea Europei civilizate »[2]. Aceiaşi tradiţie, am putea adăuga, permisese Bucureştiului să găzduiască Conferinţa de pace din 1913 în urma căreia a anexat Cadrilaterul, în timp ce aromânii pierdeau în noile state balcanice statutul naţional special (miletul valah) de care se bucurau înainte în Turcia europeană graţie, în bună parte, tocmai eforturilor diplomaţiei româneşti[3].

Atât în perioada guvernului legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) cât şi în anii care au urmat sub direcţia Conducătorului, Ion Antonescu, iniţiativele propriuzise ale statului român privind românii de la sud au fost rare, punctuale, de mică anvergură şi fără incidenţă notabilă.

La Bucureşti, în cadrul SCMR mai ales, ca şi la faţa locului, în zonele greceşti ocupate de trupele Axei, numeroase au fost în schimb proiectele şi scenariile dezbătute şi propuse, demersurile întreprinse în vederea unei soluţii politice a chestiunii aromâne bazată mai ales pe eventualul sprijin al Italiei fasciste în numele « latinităţii » comune. Aceste soluţii erau, cert, mai mult decât problematice chiar şi în condiţiile excepţionale din această perioadă tulbure, unele de-a dreptul himerice având în vedere realităţile demografice socio-economice şi politice din regiunile în care erau proiectate[4]. Ele reluau revendicări deja formulate în ajunul conferinţei de la Londra, în urma primului război balcanic, şi după încheierea primului război mondial, în preajma tratativelor de pace, favorabile unei Macedonii autonome federale, a unei confederaţii albano-aromână sau chiar a unui stat aromân. Spre exemplu, efemerul « principat » valah din Pind au fost exclusiv iniţiativa fondatorului său, Alcibiade Diamandi, şi nu a beneficiat de sprijinul statului român. Niciuna dintre numeroasele variante, inclusiv cele care puteau să pară mai realiste, ale soluţiilor propuse nu a fost adoptă ca obiectiv de politică externă de statul român, în ciuda proximităţii ideologice şi politice cu guvernul Antonescu afişată de cei care le promovau. Desigur, aceste soluţii au fost evocate în mai multe rânduri, însă au ocupat un loc marginal în scenarile propuse de conducătorii români în diversele ocazii care s-au prezentat. Spre exemplu, în memorandumul transmis lui Hitler pe 11 iunie 1941, Ion Antonescu se pronunţa, în numele necesităţii spargerii blocului slav din Balcani, pentru crearea unui stat albano-macedonean şi pentru cedarea Banatului sârbesc şi a Timocului României în cazul dezmembrării Serbiei. În mai 1942, el preciza însă că aceste soluţii nu reprezentau poziţia oficială a României ci « simple perspective de ordin general şi nimic precis »[5].

« Ei [aromânii legionari] au reprezentat în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 un filtru decizional la cel mai înalt nivel determinând în parte prin prezenţa în structurile statului (ministere, aparat diplomatic) strategia de politică externă a României şi reacţiile faţă de problemele din Balcani »[6], scrie I. Nistor în prefaţă. Desigur, însă ei nu au avut un impact semnificativ în politica dusă de statul român în legătură cu aromânii din ţările balcanice. Reconstituirea precisă de-a lungul cărţii, mai ales în primele două capitole, a hotărârilor adoptate oficial, independent deci de multiplele tatonări preliminare, nu lasă îndoială în această privinţă, chiar dacă autorul adoptă o poziţie mai nuanţată în concluzia capitolului final, atunci când scrie că aromânii legionari « au determinat, până la un punct, strategia politică a României în privinţa raporturilor cu Grecia şi în general faţă de Balcani »[7].

« Papanace trebuie pus la punct… sunt anumite reguli pe plan internaţional »[8], tranşa Ion Antonescu pe 4 decembrie 1940 reproşându-i subsecretarului de stat la Ministerul de finanţe al propriului său guvern şi personaj influent din Miscarea legionară violenţele perpetuate în cadrul protestelor contra măsurilor vexatorii luate în Grecia, violenţe care riscau să pună în primejdie relaţiile cu această ţară[9]. În anii care au urmat căderii guvernului legionar, diversele personalităţi din conducerea SCMR care vor ocupa poziţii importante pe scena politică şi culturală în ciuda faptului că unele dintre ele fuseseră compromise cu Mişcarea legionară vor fi confruntate cu probleme similare.

‘’Mai răsăriţi din fire, înzestraţi cu o mare putere de lucru… »

În schimb, mijloacele mobilizate de regimul antonescian pe plan mediatic, editorial, academic, radiofonic, pentru popularizarea cauzei românilor de la sud, cercetările întreprinse cu sprijinul material al statului pentru descrierea situaţiei de multe ori de o rară complexitate în care se regăseau, şi mai ales pentru sensibilizarea românilor cu problemele cu care erau confrontaţi în calitate de români fraţii lor au fost considerabile. Contrastul între importanţa acordată acestor probleme în propaganda oficială şi absenţa măsurilor efective pe plan politic din partea statului român privind un început de soluţionare politică a acestor probleme la faţa locului este izbitor. Principalul public vizat era de altfel acela din România. Desigur consulatele româneşti difuzau şi ele în cercurile restrânse cu care erau în contact reviste şi cărţi pe această temă, însă tot în română. Au existat totuşi excepţii, cartea lui Teodor Capidan Macedoromânii apărută iniţial în franceză în 1937 va fi tradusă în germană din iniţiativa Ministerului propagandei naţionale în 1941[10]. Revistele şi lucrările de specialitate apărute în anii aceştia foloseau şi limbi de circulaţie internaţională şi se adresau unui public academic balcanic şi occidental. Chiar dacă aspectul propagandistic e marginal în cazul lor, ele au beneficiat de sprijinul financiar al regimului antonescian.

Institutul de studii şi cercetări balcanice condus de Victor Papacostea, care funcţiona din 1937 ca asociaţie particulară, devine în 1943 persoana juridică înscrisă în bugetul statului, reaminteşte spre exemplu I. Nistor[11]. Sub conducerea lui Victor Papacostea, Institutul organiza cursuri pe diferite teme în plin război, şi edita revista Balcania al cărei prim număr a apărut în 1938 cu concursul material al SCMR. Redacţia ei se găsea iniţial la sediul SCMR. Contribuţiile, mai ales în materie de istoriografie, erau deseori de un înalt nivel ştiinţific.

O atenţie specială e acordată de I. Nistru propagandei « culturale » la radio. Publicul vizat era exclusiv românesc având în vedere că reţelele radiofonice nu difuzau peste hotare. Societatea română de radiodifuziune transmitea în emisiunea « Marginile neamului românesc » o serie de conferinţe ale unor universitari şi academcieni prestigioşi precum G. I. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Theodor Capidan, Victor Papacostea sau Silviu Dragomir.

Ne putem întreba cum trăiau aceşti intelectuali, ei ca şi şefii legionari aromâni la putere sau în opoziţie, decalajul între propaganda intensivă în favoarea românilor de la Sud şi absenţa iniţiativelor politice concrete în favoarea lor din partea regimului antonescian ca să nu mai vorbim de lipsa unei reflecţii coerente de ordin strategic. După incidentele antigreceşti, constată I. Nistor, « divorţul lui Ion Antonescu de aromânii stabiliţi în ţară a fost ireversibil »[12]. Totuşi, în memorile lui redactate în exil în care problematica aromână părea să-l preocupe mai mult decât cea legionară, Papanace, prezentat de I. Nistor drept « liderul neîncoronat al grupului macedoromân »[13], insistă asupra bunelor relaţii pe care le întreţinea cu Conducătorul. În niciun moment el nu îl incriminează pe Antonescu. De asemenea, chiar în momentele de maximă tensiune, când mai mulţi tineri legionari pe poziţii ofensive integraseră conducerea ei, SCMR s-a abţinut să formuleze o critică frontală a politicii oficiale. Explicaţiile posibile sunt numeroase. Unii erau poate mai ataşaţi autoritarismului antonescian, alţii fascismului legionar, decât cauzei aromâne de la care ei se revendicau în paralel. Pentru unii era prea important să joace şi ei, în fine, un rol în istorie sau să îşi popularizeze lucrările de specialitate pentru ca să rişte să-şi compromită situaţia cu exigenţe privind doleanţele românilor de la Sud. Acelaşi lucru e poate valabil şi pentru şefii legionari preocupaţi mai ales de cariera lor politică şi de « misiunea » de care se considerau investiţi. Poate, mai simplu, ei nu-şi mai făceau iluzii despre capacitatea statului român de a rezolva o problemă pe care a creat-o într-un alt context istoric, motiv pentru care preferau să temporizeze şi să se mulţumească cu jumătăţi de măsuri care le permiteau să iasă cu faţa curată. Nu trebuie să pierdem din vedere nici că în vremea aceea protecţia unei minorităţi fără sprijinul unei « patrii mamă » sau a uneia din « marile puteri » era greu de conceput. Ocupând deseori poziţii confortabile în statul român, sau aspirând să ocupe asemenea poziţii, şi unii şi alţii păreau în cele din urmă a fi pe fază cu linia adoptată de Ministerul de afaceri externe şi propagandă.

« A da azi indicaţii în mijlocul actualului război mondial, privind mijloacele menite să îmbunătăţească situaţia culturală a românilor din ţările balcanice, s-ar părea o pretenţie prematură, neştiind care va fi situaţia politică a ţărilor balcanice la sfârşitul războiului, care va fi concepţia celor care vor dicta pacea în ceea ce priveşte tratamentul minorităţilor în cadrul Europei noi »[14] raporta în referatul său adresat Ministerului de afaceri externe în 1941 consilierul August Culiani.

« Comisia pentru pregătirea materialului documentar, de informare şi propagandă în vederea conferintei de pace » era denumirea oficială a instanţei care făcea legătura între factorul de decizie politică şi mediul academic.

« Oricum, nu depinde de noi, facem ce putem şi, în acelaşi timp, preparăm terenul, încălzim auditoriul, dramatizăm, în aşteptarea unei conjoncturi favorabile » : cam aşa poate fi rezumată poziţia membrilor acestei comisii zisă şi « Biroul păcii » şi, în general, a responsabilor statului român. Virtuţile realismului manifestat de diplomaţia română, în contrast cu voluntarismul care a putut caracteriza politica externă a celorlalte state sub-dunărene, se verificaseră în trecutul apropiat : atât după al doilea război balcanic (noul statut al României de «  arbitru » în sud-estul european, anexarea Cadrilaterului) cât şi după primul război mondial (România mare). Această atitudine precaută, atentistă, va da rezultate până la un punct şi după al doilea război mondial (retrocedarea Transilvaniei de nord). Ea va alimenta în acelaşi timp într-un mod original retorica naţionalistă românească făcând din românii de la sud de Dunăre – practic mai ales, dacă nu numai, din macedoromâni – nişte personaje exemplare, totodată eroi şi victime ale unei cauze sacrificate dar, până la urmă, nu neapărat pierdute definitiv pentru toată lumea.

Felul în care prezintă I. Nistor prestaţia radiofonică a lui Capidan pune foarte bine în lumină ambiguitatea cultivată de anumiţi intelectuali stabiliţi în România pe această temă :

« Odată stabilită legătura directă între cele două ramuri transdanubiene, atestată prin moştenirea lingvistică şi culturală, istoricul şi-a consacrat întregul discurs trăsăturilor caracteriale ale aromânilor şi contribuţiei lor la modernizarea statelor balcanice.

Ocupând majoritatea spaţiului alocat emisiunii, această analiză punctează superioritatea fizică şi morală a macedoromânilor, care, ‘’mai răsăriţi din fire, înzestraţi cu o mare putere de lucru şi cu destul gust pentru economii, numai după câteva veacuri de şedere la Pind, ei au reuşit să se impună întregului Balcan’’. Personaje aproape mitologice, aromânii erau investiţi de Capidan cu o sumă de calităţi care îi detaşau clar de restul locuitorilor. ‘’Deşteptăciunea lor firească, unită cu acea experienţă şi cunoaştere de lume i-au făcut să se gândească la comerţ’’, iar ‘’hărnicia, economia şi sobrietatea au constituit secretul prosperităţii lor’’. (…)

Finalul conferinţei este marcat de acelaşi ton rezervat ca şi celelalte două intervenţii anterioare. Fără a oferi soluţii sau a formula sentinţe, Capidan rămânea sceptic faţă de viitorul aromânilor « în noua organizare a Europei care va veni » şi prezenta cu mult pragmatism disonant oarecum faţă de implicarea afectivă din cuprinsul textului, motivul atenţiei şi interesului pentru macedoromâni. El afirma : ‘’Trebuie să ştim că această populaţie trecută prin atâtea greutăţi, călită în atâtea nevoi şi înzestrată cu atâtea însuşiri nu este ca oricare alta. De aceea, trebuie să ne îngrijim de ea, fiindcă la ea acasă sau aici în ţară ne va fi odată de mare folos ‘’ . »[15]

 Aromânii şi « metodele macedonene aplicate de macedoneni »

Totuşi, începând cu a doua jumătate a anilor ‘20, macedoromânii nu mai sunt percepuţi numai în virtutea exemplarităţii comportamentului lor călit de-a lungul unei istorii marcată de jertfe. Un alt set de stereotipuri intervine paralel pe tema violenţei pe care ei sunt suspectaţi că au introdus-o în ţară. De data aceasta nu mai este vorba de macedoromâni în general, evoluând pe meleaguri îndepărtate, în perioade nu totdeauna uşor de identificat, ci de aceia proaspăt sosiţi din fosta Turcie otomană recent împărţită între statele balcanice ca să colonizeze un teritoriu intrat în componenţa României. În memorile sale, Mihail Manoilescu denunţa « balcanizarea României prin metode macedonene aplicate de macedoneni ». « Un groaznic pas îndărăt faţă de moravurile României vechi şi mici », concludea ministrul de afaceri străine din efemerul guvern care a precedat instaurarea statului naţional-legionar, citat de I. Nistor[16]. Acuzaţia este probabil exagerată dacă ne gândim la punctul de plecare, la începutul anilor ’20, al ciclului de violenţe politice interbelic, pe fond de antisemitism : manifestaţiile şi provocările studenţilor creştini de extremă dreaptă reprimate de poliţie la Iaşi şi achitarea de către un juriu popular în 1925 a lui Codreanu care împuşcase mortal prefectul din acest oraş şi rănise doi poliţişti. Episodul care va marca intrarea în scenă a aromânilor în serviciul Căpitanului va avea loc mai târziu, în iulie 1930, în ajunul procesului lui Gheorghe Beza, care trăsese într-un ministru acuzat că avantaja din motive electoraliste interesele ţăranilor bulgari în detrimentul coloniştilor aromâni din Cadrilater. El este relatat astfel de Codreanu :

« Iată-mă aşadar, din nou în dubă spre Văcăreşti. În aceiaşi dubă erau încă şapte tineri cu care fac cunştiinţă : Papanace, Caranica, Pihu, Mamali, Ciumetti, Ficata şi Ghitea. Făcuseră un manifest de solidarizare cu Beza. Aici în închisoare am cunoscut bine aceşti tineri aromâni, plecaţi din munţii Pindului. Cultură aleasă, o înaltă sănătate morală, buni patrioţi. Construcţie de luptători şi vitezi. Oameni de jertfă. »[17]

Ar fi ridicol să atribui înrolarea tinerilor aromâni în ciclul infernal provocare/atentate/represiune/răzbunare din anii 1930 atributelor cu care ei erau gratificaţi de Căpitan sau de intelectuali prestigioşi precum Capidan. În schimb, atât exemplaritatea pusă pe seama lor din motive care deseori îi depăşeau, cât şi postura de eroi/asasini/victime adoptată nu întotdeauna intenţionat de unii dintre ei în perioadele de criză acută ale istoriei moderne au marcat modul în care au fost percepuţi aromânii în România şi reputaţia echivocă de care se bucură ei până azi.

Întreg capitolul V, « Frontul intern », este consacrat cauzelor succesului fenomenului legionar printre aromâni, pornind de la problemele specifice din Cadrilater. Pertinente, subtile, neaşteptate, observaţile autorului te invită să nu te mulţumeşti cu stereotipurile valorizante sau criminalizante curente despre aromâni. Accentul e pus pe rolul mecanismelor psihologice în ascendentul tinerilor licenţiaţi radicalizaţi asupra mediilor sociale din care proveneau, aromânii recent colonizaţi în Cadrilater.

« Iar funcţia catalitică a liderului, scrie I. Nistor pornind de la « confesiunile » lui Papanace, era în cazul aromânilor coordonata esenţială a comunităţii, în măsura în care statutul lor sub raport juridic era incert, însăşi autoreprezentarea lor identitară părând duală. Ei nu figurau ca minoritari în evidenţele statului român şi în datele recensămintelor, dar constituiau fără discuţie un grup aparte identificat ca atare în registrele poliţiei, mai cu seamă în perioada războiului, la rubrica macedoromâni. Ei înşişi oscilau între atomizare etno-lingvistică, exprimată sub formula unui grup cu nevoi culturale speciale, şi apartenenţa cu statut de egal la o comunitate românească, în care ramurile nord şi sud-dunărene aveau aceleaşi origini, acelaşi trecut şi aceleaşi valori. (…)

Colonizaţi din spaţii diverse, aromânii au format în noile aşezări comunităţi în curs de agregare, în căutarea unui lanţ supraregional, a unor reprezentanţi la nivel central care să le apere interesele şi să spargă orizontul relativ strâmpt al comercianţilor sau funcţionarilor constituiţi în lideri ad-hoc. Studenţimea aromână depăşea acest nivel patriarhal prin contactul cu mediul bucureştean, prin sistemul de relaţii, prin deschiderea şi standardul educaţiei, susţinând prototipul liderului de anvergură aşteptat de comunitate. » [18]

 Aromânii legionari sau legionarii aromâni ?

Aportul poate cel mai apreciabil al cărţii figurează în anexe, unde sunt reproduse listele de evidenţă a aromânilor identificaţi de poliţie în România anului 1942. O « ‘’categorie’’ absentă până atunci din evidenţele sistematice ale statului, aşa cum era cea macedoromână », şi-a făcut apariţia cu această ocazie, scrie I. Nistor[19]. În cele 10 inspectorate, fără municipiul Bucureşti, au fost identificaţi 1 279 aromâni ; pentru fiecare sunt menţionate : numele, localitatea de reşedinţă, ocupaţia, anul în care s’au stabilit în Romania, situaţia materială, atitudinea politică, cetăţenia şi naţionalitatea. Aceste date, indică autorul în prefaţă, pot sugera un început de răspuns la întrebările pe care şi le-a pus de-alungul cercetărilor întreprinse : « cine sunt şi cum au evoluat românii de la sud de Dunăre, raportaţi la iei înşişi, la majoritatea de la nord de fluviu şi la autorităţile statului român ? »[20] . Ele permit şi cititorului să-şi facă propria lui idee, să tragă proprile lui concluzii care pot sau nu să corespundă cu acelea ale autorului expuse în ultimul paragraf al capitolului :

« Încadraţi în rândurile Mişcării legionare încă din anii ’30, aromânii au profitat de oportunităţile politice, de legăturile personale şi de « avantajele » apartenenţei la un grup închis pentru a urca rapid în intervalul septembrie 1940-ianuarie 1941 în ierarhia socială şi economică. Au devenit, cu sprijinul lui Constantin Papanace, un grup de forţă în cadrul Gărzii, au avut influenţă în ministere, întreprinderi, bănci şi au determinat, până la un punct, strategia politico-diplomatică a Românei în privinţa raporturilor cu Grecia şi în general faţă de Balcani. Si-au exprimat constant, chiar dacă cu diferenţe de nuanţă, susţinerea pentru proiectul unei Macedonii independente aflate sub tutela Italiei care să le ofere garanţia unui cămin propriu. Au avut apoi o relaţie sinuasă cu statul român şi cu guvernarea antonesciană. Dorinţa unilor de a pleca în Macedonia s-a împletit cu proiectele altora de a rămâne în ţară, continuând lupta pentru preluarea puterii, iar colaborarea cu Ion Antonescu s-a transformat după ‘’rebeliune’’ într-un joc de hărţuire. Nu a fost un grup omogen nici politic, nici ideologic, nici economic, însă în problemele majore, care vizau interesele comune, au ştiut să pară o comunitate coerentă, articulată. »[21]

Originală, teza lui I. Nistor privind rolul pe care au putut să-l joace în anii ’30 şi ’40 anumiţi aromâni legionari în manifestarea aromânilor sub forma unei comunităţi coerente, articulate, nu va înceta să surprindă în contextul românesc. Majoritatea argumentele sale sunt tot atât de ingenioase pe cât de judicioase, iar demonstraţia sa convingătoare. O chestiune rămâne totuşi în suspens. Despre care legionari este vorba ? Despre aromânii legionari  sau despre legionarii aromâni ? În multe cazuri nu e uşor să faci diferenţa având în vedere că principalii interesaţi nu o făceau nici ei întotdeauna. Unii se comportau şi se proiectau mai ales ca aromâni, alţii mai ales ca legionari, iar situaţia putea varia cu timpul. « Românismul integral » la care ei aderau zgomotos şi cu entuziasm se confunda în bună parte cu idealul fascist enunţat şi glorificat de Mişcarea legionară. Acest ideal nu prea avea legătură cu naţiunea română în carne şi oase cu care erau ei confruntaţi în viaţa de zi cu zi. Ei aveau chiar tendinţa să o dispreţuiască în numele valorilor patriarhale şi conservatoare invocate de legionari, valori pe care tocmai ei, ca aromâni, erau în măsură să le încarneze. Ei se considerau deci, şi puteau uneori fi consideraţi ca fiind « mai români decât românii » tocmai pentru că se simţeau şi erau percepuţi ca fiind « alceva » decât românii.

PS Rapoartele Siguranţei şi, după 1948, ale Securităţii sunt o sursă de informaţii nu întodeauna însă fiabilă pentru a determina spre exemplu cine a fost legionar, în ce perioadă şi în ce măsură a fost implicat în activităţile criminale ale acestei formaţii politice în mai multe rânduri interzisă, care cultiva secretul şi pe seama căreia circulau tot felul de zvonuri. Din diverse motive, cei care redactau rapoartele aveau tendinţa să « încarce » pe cei suspectaţi de apartenenţă la Mişcarea legionară şi să acorde angajamentului lor o importanţă pe care nu o avea neapărat. Inevitabil aceasta complică sarcina istoricului şi poate da loc la interpretări abuzive. Cu toate că obiectivul studiului lui nu era să stabiliească cine era sau nu legionar în SCMR, I. Nistor este inevitabil condus să o facă în diverse ocazii. Când dispune de surse contradictorii el le citează fără să se pronunţe într-un sens sau altul. Sterie Petraşincu (1890- ???) spre exemplu este prezentat ca membru în « ‘’reţeaua’’ aromânilor legionari cu poziţii politice, economice şi administrative importante, promovaţi de Papanace »[22], ca preşedinte al SCMR numit în decembrie 1940, post ocupat mai înainte de Petre Ţopa, destituit din cauza « neafilierii legionare »[23] , ca victimă a presiunilor exersate de tinerii legionari intraţi în iunie 1941 în comitetul de conducere al SCMR « deoarece nu împărtăşea convingerile legionare »[24], iar în iulie 1942 ca membru al grupului moderaţilor alături de Nicolae Batzaria, Victor Papacostea, etc.[25] În scurta lui biografie este indicat că « s-a înscris în Mişcarea legionară în studenţie, că a profesat ca medic la Spitalul brâncovenesc din 1927 unde a activat până în 1949, iar în 1940, odată cu venirea Gărzii la putere, a făcut parte din comisia de reducere a personalului din spital »[26]. « Pentru apartenenţa lui la Mişcarea legionară, citim în nota de subsol a biografiei, Petraşincu a fost internat în 1945 în lagărul n° 1 Slobozia veche. Interesant este că, în timpul detenţiei, sindicatul de la Spitalul Brâncovenesc a formulat o scrisoare ce atesta că Petraşincu nu a avut activitate legionară. »[27]

Există însă şi cazuri în care informaţile preluate din rapoarte sunt în parte eronate. « La nivelul întregului grup aromân legionar din Bucureşti cele mai importante sedii de cuiburi şi centre de propagandă se aflau în incinta a opt hoteluri, pe care câţiva aromâni le ocupaseră în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, în cadrul procesului de « românizare’’. »[28] Ori cel puţin unul dintre cele opt hoteluri citate de pe calea Griviţei, şi anume « Basarabia », nu putea fi rechiziţionat în acea perioadă. Proprietarul acestui hotel, Mita – nu Leonida cum indică nota Siguranţei reluată de I. Nistor – Simu, a murit în 1940, deci înaintea procesului de « românizare »[29]. Trebuie însă precizat că reluarea unor asemenea informaţii contestabile, inevitabile în contextul confuz al documentaţiei de care dispunem despre legionari, nu are o incidenţă majoră pe plan argumentativ şi nu diminuează interesul cărţii lui I. Nistor.

[1] Ionuţ Nistor, Geopolitică şi identitate. Românii din sudul Dunării în timpul celui de al doilea război mondial, Editura Academiei, Bucureşti, 2014, p. 78-79.

[2] Id., p. 131.

[3] I . Nistor este şi autorul unui excelent studiu despre « Problema aromână » în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913), Iaşi, 2007. Cf. şi http://www.armanami.org/blog/ionut-nistor-problema-aromana-in-raporturile-romaniei-cu-statele-balcanice-1903-1913-o-reevaluare-critica-salutara-1/

[4] Documentele disponibile citate de I. Nistor arată că Roma căuta mai ales să se folosească de aromâni pentru a îşi consolida poziţiile în Albania şi în zonele ocupate din Grecia.

La sfârşitul anului 1942, când trupele germane întâlneau tot mai multe dificultăţi pe frontul de est, România a încercat, fără succes, să se apropie de Italia în numele unei « Axe latine » în care Bucureştiul, graţie politicii sale în favoarea românilor din Balcani, ar fi jucat un rol important alături de Roma, Madrid sau Lisabona. Oprirea dominaţiei slave a continentului şi contrabalansarea tendinţei hegemonice germane erau obiectivele vizate. (I. Nistor, Geopolitica…, p. 78).

[5] Id., p. 42-43. Câteva luni înainte, el se pronunţa contra « răsturnării echilibrelor politice din Peninsula Balcanică » în întrevederea cu ministrul Italiei la Bucureşti care îl înştiinţa că : « A venit momentul să joace şi România un rol activ în Axă » şi evocând drepturile ei asupra Banatului iugoslav. El nu îndepărta însă o asemenea posibilitate în cazul în care situaţia evolua (Id., p. 41). Constatând schimbările survenite între timp, Mihai Antonescu pleda la rândul lui pentru revizuirea graniţelor din Sud-Estul european în favoarea României într-un memoriu către von Killinger pe 23 aprilie (Id., p. 42).

[6] Ionuţ Nistor, Geopolitică…, p. 10.

[7] Id., p. 218-219.

[8] Id., p. 199. « Nu trebuie ajuns la o ruptură cu Grecia. Ar putea constitui un pretext pentru pentru bombardarea oraşelor şi regiunilor noastre petrolifere şi la război pentru satisfacerea orgoliului propriu a câtorva macedonani (…) Prin eventuala distrugere a rafinăriilor noastre am compromite victoria Axei. » (Id., p. 39.)

[9] Câţiva responsabili ai comunităţii greceşti din România au fost sechestraţi în semn de protest. Aceste acţiuni puţin glorioase aveau un caracter fascist destul de net, grecii luând în discursul legionar antigrecesc locul evreilor. Tonul declaraţiei făcută iniţial de I. Antonescu, înainte de a-l apostrofa pe Papanace, aparţinea aceluiaşi registru : « Dacă se mai repetă asemenea cazuri de maltratare a populaţiei aromâne, am să iau toţi grecii din România şi o să-i bag în lagăre de concentrare » (Id., p. 38 şi 197). Inutil de precizat că grecii din România, stabiliţi de mult în această ţară, nu aveau nicio legătura cu exacţiunile anti-aromâne din Grecia.

[10] Ionuţ Nistor, Geopolitică, p. 136.

[11] Id., p. 135.

[12] Id., p. 199.

[13] Id., p. 201.

[14] Id., p. 130.

[15] Id., p. 159-160. Reluând această formulă enigmatică de la paşoptistul Nicolae Bălcescu, Theodor Capidan sugera, poate involuntar, că problema aromână revenea la stadiul la care se găsea cu un secol îainte.

[16] Id., p. 188.

[17] Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Timişoara, 1993, pp. 387.

[18] Ionuţ Nistor, Géopolitique…, op. cit., P. 191-192.

[19] Id., p. 213.

[20] Id., p. 11.

[21] Id., p. 218-219.

[22] Id., p. 194.

[23] Id., p. 195.

[24] Id., p. 210.

[25] Id., p. 211.

[26] Id., p. 195-196.

[27] Id.

[28] Id., p. 208.

[29] Spiru Zechiu, Memorii octogenare, Constanta, 2002, p. 80. Pe de altă parte, Spiru Dumitrescu, cumnatul lui Mita Simu, aromân şi el, a fost ucis de legionari în noaptea 29-30 noiembrie 1940, la Jilava. Informatia provine din cartea lui Constantin Colimitra Farserotii. Colimitra a stat la hotelul Basarabia cam prin 1927. Este indicat Miti Shimu ca proprietar. Mai mult decat atat, Shimu detinea hotelul mai de demult. Il cumparase cu banii pe care ii castigase in America. Shimu a murit in octombrie sau noiembrie 1940. Acel Leonida Shimu (Simu) este probabil baiatul lui Miti Shimu.