TRA ARMANAMI

Aceast omagiu adus istoricului Nicolae-Șerban Tanașoca a fost trimis de Matei Cazacu la simpozionul « 100 de ani în România, contribuţiile aromânilor la patrimoniul românesc » (coordonator lector univ. dr. Enache Tuşa), care a avut loc în cadrul « Zilelor culturii aromâneşti », ediţia XV, Constanţa, 7-9 septembrie 2018. Textul complect o să fie publicat în volumul de acte ale simpozionului.

Cred ca sunt unul din cei mai vechi cunoscuti si prieteni ai lui Nicki (asa îl numeam noi). Desi l-am frecventat destul de putin – mai ales în vremea exilului meu de 17 ani – de fiecare data când ne regaseam aveam senzatia de a continua o conversatie abia încheiata. Câta vreme am fost elevi la liceul Spiru Haret din Bucuresti, aproape ca nu ne vedeam, atât de mare este distanta pe care cinci ani de diferenta – în favoarea lui – o pune între copii si adolescenti, iar apoi între adolescenti si tineri.

Cunosteam mai bine pe parintii lui – Conu Gheorghe, un barbat masiv ca un urs, cu o voce tunatoare, mare fumator si amator de mâncaruri bune. Domnul Gheorghe Tanasoca era unul din stâlpii consiliului parohial a bisericii Batistei (functie îndeplinita mai apoi si de Nicki), unde tatal meu a slujit între 1935 si 1983. O data pe an, sâmbata sau duminica pe la orele 18, venea la noi acasa în compania unui grup de domni în vârsta si foarte distinsi din categoria “fostilor” – era consiliul parohial – pentru a discuta diferite chestiuni si vota aprobarea bugetului pe anul precedent (quitus). Mama le oferea cafele si prajituri, uneori o sticla de coniac sau de vin, ba chiar si tigari americane. Conu Gheorghe, desi putin loquace, aprecia aceste “fineturi” care se dovedeau repede insuficiente pentru apetitul consilierilor. Prietenul meu Sandu, nepot de frate al lui, mi-a povestit ca unchiul sau avusese o tinerete zbuciumata : ca misit la Constanta si Istanbul, facea afaceri cu cereale, o activitate nu lipsita de emotii si pericole : o data, concurentii lui l-au aruncat în mare în urma unui conflict care risca sa devina o drama, deoarece victima nu stia sa înoate si a fost salvata doar in extremis de la înec.

Conu Gheorghe mai avea doi frati care au reusit în viata : cel mai mare, Nicolae, era reprezentantul firmei americane Dodge ale carei automobile le vindea la garajul sau de pe Stefan cel Mare. Mezinul, tatal bunului prieten al meu Sandu, era medic, doctor la spitalul Filantropia unde urmase profesorului sau Daniel Danielopolu, o mare personalitate a României moderne.

Gheorghe si Take Tanasoca au facut casatorii de prestigiu în familiile aromânesti Badralexe si Iotzu. mama lui Nicki, tanti Nela cum i se zicea, nascuta Badralexe, a fost una din cele mai inteligente, simpatice si cultivate persoane pe care le-am cunoscut vreodata : o distinsa profesoara de liceu, ea mi-a deschis capul pentru a întelege si aprecia structurile si frumusetea limbii române la care am fost un elev lamentabil pâna când am luat meditatii cu ea si mi s-a dezlegat mintea si limba. De o bunatate si o amabilitate extrema, ea facea un curios contrast cu sotul ei, o personalitate total diferita : ai fi zis o caprioara si un urs… In orice caz, de la ea a mostenit Nicki extrema lui sensibilitate, combinata cu caracterul tumultuos si exploziv al tatalui sau (el însusi vorbea de “impulsivitatea firii ” sale).

In fine, last but not least, Rodica (Dica), sora mai mica, a mostenit si ea calitatile mamei pe care le-a sublimat într-o sinteza originala : excelenta eleva la toate materiile, premianta pe clasa la liceu, ea a ales calea stiintelor exacte, a urmat Politehnica si a devenit inginera. De ea ma leaga o sincera si profunda prietenie care dateaza din anul 1959 : aveam pe atunci 13 ani, eram pasionat de istorie si descoperisem biblioteca bunicului meu matern, preotul George I. Negulescu-Batiste (1873-1947) care sa pasionase pentru istoria Bucurestilor, a bisericilor sale si a famillilor boieresti care le construisera sau locuisera în cartierul nostru, unul din cele mai selecte între 1870 si al Doilea Razboi Mondial. Indemnat de mama, am participat la un concurs intitulat “Sa ne cunoastem cartierul” organizat de Muzeul municipal (azi de Istorie a orasului Bucuresti) recent redeschis în Palatul Sutu, concurs care se adresa elevilor si studentilor în perspectiva aniversarii a 500 de ani de la prima mentiune a Bucurestilor (1459). Subiectul ales era istoria cartierului Batiste, subiect care ma pasioneaza si azi, si care fusese îndelung explorat de bunicul meu. Am compus deci o lucrare de câteva zeci de pagini când, catastrofa, ni s-a cerut sa o dam dactilografiata. Parintii mei nu aveau masina de scris – cele câteva ale lor si ale bisericii, vechituri si adevarati monstri de otel, fusesera distruse si împrastiate în natura de teama unei perchezitii cu ocazia arestarii tatii în 1951. Atunci m-a salvat Dica : ea mi-a propus sa-mi dactilografieze “opera” pe care i-am dictat-o câteva zile în sir în antreul apartamentului lor de pe strada Alexandru Sahia (fosta Polona si Gogu Cantacuzino, astazi Calderon). Dica scria si ea pe o masina antica, dar învatase dactilografia care reprezenta o sursa de venit pentru o matusa care locuia cu ei.

Aceste gesturi nu se uita si totdeauna ma întreb daca mi-am aratat toata recunostinta acestei fete care, cu trei ani mai mare , nici nu se uita la un pusti ca mine, dar a acceptat sa-si piarda vremea si sa se osteneasca pentru a ma ajuta.

Dar sa revenim la Nicki care s-a nascut la 3 octombrie 1941, la nici un an de la nunta parintilor sai care se casatorisera în noiembrie 1940, exact în ziua cutremurului de pamânt care a zguduit serios Bucurestiul. De unde Conu Gheorghe avea obiceiul sa spune : la nunta mea s-a cutremurat pamântul! A urmat, ca si Dica, liceul Spiru Haret unde a fost remarcat ca un bun elev pasionat, ca si mine, de istorie. La originea acestei înclinari se afla acelasi profesor , Constantin Necsulescu, un om înalt, blond aproape alb si extrem de manierat, totdeauna îmbracat cu îngrijire ba chiar eleganta. Profesor de moda veche, cu un doctorat în filologie clasica de la Heidelberg, Necsulescu era un dascal excelent care ne tinea lectii de neuitat. El l-a încurajat pe Nicki (ca si pe mine) sa facem Istoria si astfel Nicki a dat examen si a fost primit cu note maxime la Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti. Bucuria lui si aa familiei a fost însa de scurta durata Facultatea de Istorie era, în acei ani de glaciatiune politica (1959), în fruntea frontului ideologic (alaturi de Filosofie) si multi profesori erau comunisti ignari obsedati de lupta de clasa, de puritatea ideologica si alte baliverne. Au observat deci ca în autobiografia care însotea dosarul candidatului, acesta precizase ca parintii lui nu posedasera fabrici, uzine sau mosii înainte de 23 august 1944. Unul mai istet a descoperit însa ca Nicolae Tanasoca, unchiul lui Nicki, îsi intitulase firma “Nicolae Tanasoca si fratii”, drept care bietul Conu Gheorghe a fost tratat de exploatator el poporului, burghez reactionar, etc. Degeaba a explicat bietul baiat ca titulatura era doar de forma, sentinta a fost capitala : exmatricularea din facultate. Aceasta se petrecea pe la sfârsitul anului I si putea avea drept consecinta recrutarea în armata ca soldat prost pe un an si jumatate sau chiar 2 ani.

Singura solutie era sa intre la o alta facultate pâna în octombrie, când se numara bobocii, adica viitorii soldati. Si asa, mi-a povestit Nicki, a învatat greceste si latineste bine într-o vara de neuitat, s-a prezentat la concurs si a reusit sa intre la filologie clasica printre primii. Privita retrospectiv, aceasta patanie a avut o parte buna, chiar foarte buna. Intr-adevar, la Istorie Nicki si-ar fi pierdut o groaza de vreme cu cursuri de marxism-leninism si economie politica, istoria miscarii muncitoresti internationale si altele, predate de cadre didactice mediocre sau chiar nule. Profesorii buni erau cei de la Istorie veche – Dumitru Tudor si Dionisie Pippidi, oarecum si Emil Condurachi (arheolog de aeroport ale carui cursuri erau predate în lungile sale absente de asistenti si conferentiari bine pregatiti). La istoria medie universala era Mihai Berza de care Nicki s-a legat foarte mult, admirându-i eruditia si eleganta expunerilor. In schimb, istoria moderna si mai ales cea contemporana erau, cu una sau doua exceptii, mai mult propaganda, în timp ce adevaratii specialisti erau cantonati în domeniul stiintelor auxiliare.

Pentru Nicki, filologia clasica a însemnat achizitionarea celor mai bune instrumente de lucru pentru studiul istoriei antice si medievale universale dar si românesti, discipline si instrumente de lucru care lipseau multor arheologi (porecliti “ciobologi”) si istorici medievisti. In afara Facultatii de istorie, el a frecventat câtiva excelenti specialisti în istorie ca unchiul sau, Victor papacostea, profesorul Alexandru Elian si, desigur, Serban Papacostea, care valorau mai mult decât toata facultatea de istorie la un loc. De la ei a învatat si necesitatea de a scrie clar si concis, un învatamânt care cadea pe un teren fertil pregatit de mama lui, profesoara de româna si excelenta pedagoaga.

A avut si norocul (dar în primul rând meritul) sa fie remarcat de profesorul Mihai Berza, un bun istoric dar steril (a scris foarte putin) si care fusese numit în 1963 director al nou înfiintatului Institut de studii sud-est europene, avatar al celui creat si condus de Nicolae Iorga în 1914, apoi de Victor Papacostea în anii ’30-’40. Si asa, în 1964, Nicki a fost angajat ca cercetator la acest institut caruia i-a devenit si director în ultimii ani ai vietii. Aici, încacdrul superb al unei case boieresti de pe strada I.C. Frimu (azi Henri Coanda, pare-mi-se), înconjurat de colegi bine pregatiti, într-o atmosfera de emulatie reciproca, si-a format el personalitatea stiintifica si s-a afirmat ca un bun filolog clasic dublat de un istoric al Bizantului, al lumii bizantine si balcanice        si al culturii ei.

Institutul avea – si are – vocagtie de a colabora cu toate institutiile cu profil similar din Balcani, din Rusia si, desigur, din lumea occidentala. Creat în 1962-3 într-un moment de deschidere al României catre exterior si în speta catre vecinii sai balcanici. La care se adaugau Grecia, Turcia si Iugoslavia, pâna atunci “terra incognita” pe plan cultural deoarece considerate ostile lagarului comunist. El era reprezentantul local al Asociatiei internationale de studii sud-est europene pusa sub egida UNESCO, gazduita de institut si aflata sub controlul vigilent al Securitatii care numea pe contabilul si pe secretarul ei (multi ani Virgil Cândea, neobositul secretar al asociatiei România, bratul cultural al Securitatii si ea). In institut, soferul directorului era mai mare peste securisti, el era acela care accelera formalitatile de calatorie în strainatate, de obtinere de burse, si tot el aducea pasapoartele cercetatorilor direct de la Militia pasapoartelor din vecinatate.

O întâmplare dezagreabila pentru el din acei ani a fost încercarea Securitatii de a-l racola ca informator, lucru pe care Nicki l-a refuzat cu îndârjire, ceea ce l-a costat o zi sau poate mai multe de arest, eventual si câtiva pumni sau lovituri, cum a patit fratele meu în circumstante asemanatoare. Nicki nu mi-a vorbit niciodata despre acest episod pe care îl cunosc de la profesorul Necsulescu care mi l-a povestit, furios si indignat, o data când ne-am întâlnit pe strada. Profesorul era furios deoarece arestarea lui Nicki era urmarea directa a prezentei lui la un fel de cenaclu pe care Necsulescu îl organiza la el acasa cu câtiva fost elevi de la liceu. Indignarea îi venea din întrebarile pe care securistii le pusesera lui Nicki la începutul conversatiei : “De ce nu-ti place Caragiale ?”, o parere pe care el nici nu o împartasea cu Necsulescu, un om deosebit dar complet lipsit de umor (martori de încredere mi-au spus ca era copil din flori al regelui Ferdinand).

Euforia începuturilor a durat cât “dezghetul” politic tolerat de Ceausescu si înlocuit, dupa 1971, cu o noua glaciatiune. Nu cunosc detalii asupra vietii lui Nicki din acei ani, afara de casatoria cu colega sa Anca Iancu, fiica scriitoarei Ioana Postelnicu, o tovarase de viata alaturi de care a cunoscut fericirea si armonia unui camin, din pacate lipsit de copii. Dar ceea ce cunosc este starea lui de spirit din octombrie 1981 când ne-am întâlnit la Viena, la un congres international de studii bizantine. Eu venit de la Paris cu masina, el de la Bucuresti cu trenul, ne-am regasit cu totul întâmplator pe o banca din parcul castelului Hofburg. Bietul om era descompus, sub imperiul unor mari emotii, cu nervii la pamânt, vorbea tare si fara întrerupere, povestindu-mi mizeriile pe care le suferise pentru a putea participa, cu banii lui, la congres, când delegatia oficiala româna numara trei persoane mai putin calificate decât el în bizantinologie, ca si în cunoasterea limbii grecesti : Emil Condurachi, nelipsit din toate comitetele si de la toate congresele din Occident, Razvan Theodorescu, devenit si el istoric de aeroport, înfine Eugen Stanescu, profesor universitar fara bacalaureat dar cu pile comuniste, fost cronicar la “Sportul popular” si istoric improvizat.

Nicki mi-a vorbit si de alte dificultati ale lui, dar marturisesc ca le-am uitat, afara de frustrarea sa de a nu primi burse si stagii în Occident sau în Grecia, avantaje de care benediciau altii mai tineri si mai putin bine pregatiti, dar “cu rude la Ierusalim”. Dar atunci, în 1981, marea preocupare era penuria de bunuri si mâncare, mizerie care lovea mais ales în parintii lui. Singurul amanunt de care îmi amintesc poate parea neimportant ba chiar scabros : Nicki cauta sa cumpere de la Viena un colac si capac de closet, bunuri de negasit în România si care par ceva marunt, dar ia încercati sa va lipsiti de el!

Dupa 1990, când am revenit în tara dupa 17 ani de exil, l-am regasit pe Nicki neschimbat : todeauna amator de o conversatie amicala, de o tigare si de un vin bun, curios sa afle noutati dar mai ales preocupat de studiile si cercetarile sale. Am simtit totusi la el o oarecare tristete, o melancolie legata desigur de vârsta : era acum prea batrân (avea 50 de ani) pentru a mai beneficia de bursele de studii, de doctorat sipost-doctorat în Occident generos oferite în acei ani de tarile europene, burse care reveneau, iarasi, colegilor mai tineri! Aceasta tainica suferinta (caci era reala), o ascundea cu pudoarea obisnuita, cautând compensatii în publicatii si participari la congrese si simpozioane. Ajuns la acest subiect, pot spune ca doua au fost principalele directii de studii si cercetari care l-au preocupat o viata întreaga si l-au consacrat ca pe un istoric serios, unul din cei mai valorosi ai generatiei sale, de o mare eruditie, cu un vast orizont de cunostinte si, last but not least, cu talent pentru stil, pentru forma clara si armonioasa – desigur o mostenire materna. Cele doua directii sunt trecutul aromânilor si istoria si literatura Bizantului.

Prima si cea mai importanta, cea mai apropiata de sufletul lui, a fost studierea trecutului aromânilor, a romanitatii orientale (N. Iorga), stramosii sai si ai familiei sale. Cunoasterea profunda a limbilor greaca si latina i-a permis incursiuni continue în acest trecut, din cele mai vechi timpuri si pâna în contemporaneitate, atât pe plan filologic, cât si literar si istoric. Asa se explica cercetarile sale despre lexicul de origine latina din limba greaca în secolele 6-10, adica exact epoca de formare a poporului român dar si a aromânilor ; asa se explica studiile si traducerile din autorii bizantini (dintre care multi au vorbit despre “vlahi”); asa se explica “vânarea” mentiunilor despre vlahi în izvoarele bizantine. Colaborarea cu Alexandru Elian, cel mai de seama bizontinist român din generatia urmatoare celei a marilor Vasile Grecu si Nicolae Banescu, i-a permis sa se afirme cu autoritate în aceasta disciplina prin publicarea a doua masive volume de Fontes historiae daco-romanae, vol. 3 si 4 (scriitori bizantini din secolele 4-165, Bucuresti 1975 si 1982). A colaborat la editia operei istorice a Anei Comnena si a povestirii anonime despre Dighenis Akritas. De altfel, prima sa carte, “Literatura Bizantului. Studii. Antologie si traduceri” (1971) îl consacrase ca atare, ca si un mare articol despre “Nicolae Iorga – istoric al literaturii bizantine” (1971).

In aceeasi ordine de idei, s-a straduit sa smulga din uitare operele înaintasilor sai în domeniul studiilor despre aromâni – George Murnu (1984), Victor Papacostea (1983), Gheorghe Carageani (1999), Emil Oprisanu (autor al unui studiu despre Românii de peste hotare, text din 1945 editat în 2014). A scris si despre ei – “Balcanologi si bizantinisti români” (2002)- si a publicat Documentele redesteptarii macedoromâne adunate de Victor Papacostea si Mihai Regleanu (2012).

Un scurt flirt cu politica i-a dat ocazia sa contribuie cu o masiva prefata la editia scrierilor lui Gheorghe (Guta) Tatarascu (1996) si sa editeze amintirile si alte texte ale lui Take Ionescu (2005).

Nu pot face aici o enumerare si o discutie a operei sale : am citat principalele sale carti, dar numeroasele articole si comunicari au aparut strânse în doua volume : “Bizantul si românii” (2003) si “Unitate romanica si diversitate balcanica. Contributii la istoria romanitatii balcanice” (2004, în colaborare cu sotia sa).

Pentru meritele sale stiintifice, Nicki Tanasoca a fost ales în 2009 director al Institutului de studii sud-est europene, succedând lui Paul Henri Stahl, o distinctie binemeritata care ar fi trebuit , în mod normal, sa-i aduca si alegerea ca membru al Academiei Române asa cum s-a întâmplat cu toti predecesorii sai. Nu a fost sa fie, o dovada în plus a independentei si demnitatii sale.

In 2010 a organizat festivitata marcând centenarul institutului creat de Nicolae Iorga, Vasile Pârvan si Gheorghe Murgoci, la care a prezentat o remarcabila comunicare “De la institutul pentru studiul Europei sud-orientale la institutul de studii sud-est europene”.

A avut bucuria sa constate respectul si admiratia colegilor si prietenilor români si straini care i-au oferit în 2012 un frumos volum omagial : Polychronion. Profesorului Nicolae-Serban Tanasoca la 70 de ani. Era în puterea vârstei si si-a continuat activitatea stiintifica în ritm sustinut : am numarat astfel si am constatat ca în 2013 a prezentat nu mai putin de 8 conferinte la Korca, în Albania, Zagreb, Bucuresti si mânastirea Putna.

L-am vazut ultima oara în toamna anului 2016 la liceul nostru când am lansat cartea “Povestea generatiei noastre. De la monarhie la democratie. Liceul Spiru Haret 1944-1964 , cu o prefata de Andrei Plesu. Ii oferisem cartea imediat dupa aparitie si l-am invitat sa prezideze ceremonia alaturi de noi, cei trei autori principali, în fata unui public de elevi si fosti elevi – cel ma batrân avea 85 de ani. L-am gasit cam obosit si îngândurat, dar s-a înviorat reamintindu-si anii tineretii noastre petrecuti pe bancile acstei scoli. Interventia lui a fost lunga – cam o jumatate de ora – dar plina de miez, de substanta, si impregnata , cum era si normal, de o mare nostalgie. Un fel de cântec de lebada, as zice astazi.

A fost ultima data când l-am vazut ; peste câteva luni aflam cu întârziere vestea decesului pe care nu-l prevazusem deloc. Am avut tousi mângâierea sa fiu la Bucuresti la parastasul de 40 de zile, ocazie pentru numerosii participanti de a evoca personalitatea prietenului si savantului care a fost Nicolae-Serban Tanasoca.