Dec 17
Thanas Medi : Depre limba mamei și limba cărtilor…
Până la urmă, ca să scriu cărți, să fac o literatură autentică, folosindu-mă de armâna mea (pe care oricât de mult o iubesc și oricât de patriot aș fi), ea mă lasă baltă, mă abandonează. Și, din noroi, mă scoate limba pe care am învățat-o în clasa întâi; cea pe care o vorbeam în afara casei, dar o iubeam la fel de mult ca pe cea a mamei, limba cărților pe care le citeam, a studiilor mele: albaneza.
Vinerea viitoare, 18 decembrie, la ora 19, prin mijloacele de comunicare de astăzi, impuse de epidemia mondială, sub egida președintelui Comunității Armâne din România, Sterică Fudulea, eu ca invitat din Grecia, Nicolas Trifon din Franța, Oana Glasu din România și moderatorul Alexandru Gica de la Societatea de Cultură Armânească; vom promova pentru cei care doresc să ne urmărească, romanul „Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba”. Publicat până acum în albaneză, aromână, greacă și recent română.
Particularitatea acestei promovări constă în faptul că se va vorbi armânește sau rămănește, așa cum îmi vine mie mai bine să spun, deci mă voi afla în postura dificilă de a vorbi în prima mea limbă. A mamei sau genei, altfel spus. După interviul de la Radio Macedonia (nord), este a doua oară când mi se cere să vorbesc rămănește, atât cât știu eu și pot. Între timp, trebuie să recunosc că limba mea rămănă este destul de modestă, ca să nu spun săracă. Și asta, nu din vina mea, ci din cauza circumstanțelor. În timpul dictaturii comuniste din Albania, rămănii existau și nu prea. Ei, ca toți ceilalți, aveau dreptul la educație obligatorie de opt ani în singura limbă oficială: albaneza, în care puteau studia, se puteau apoi angaja în cele mai înalte funcții, întotdeauna în baza criteriilor și orientărilor venite de la centru, (Partidul Muncitoresc ); dar au fost privați, spionați și interziși ca etnici. Nu aveau nici măcar statutul minim de minoritate culturală, să nu mai vorbim de minoritate națională, așa cum au avut grecii, vorba vine, în Albania. Ei sau noi nu aveam școli în limba maternă, acest lucru făcând parte din privațiunile vremii. Iar o limbă, fără școală, fără ca copilul să o învețe din clasa întâi, mai devreme sau mai târziu este destinată să dispară.
Am insistat puțin pe aceste aspecte, nu pentru că aceste circumstanțe nu sunt în general cunoscute, nu pentru că nu se cunoaște asimilarea „pașnică” a rămănilor sub dictatură, ci mai degrabă pentru a mă justifica. De ce stăpânesc o limbă armănă săracă, mutilată, în care sunt capabil doar de comunicare simplă, vorbind despre lucruri de zi cu zi, dar nu pot avea exprimări superioare și mai complexe. Acolo, în sfere unde limbajul, pentru o reprezentare mai demnă, trebuie să aibă stabilitatea necesară. Până la urmă, ca să scriu cărți, să fac o literatură autentică, folosindu-mă de armâna mea (pe care oricât de mult o iubesc și oricât de patriot aș fi), ea mă lasă baltă, mă abandonează. Și, din noroi, mă scoate limba pe care am învățat-o în clasa întâi; cea pe care o vorbeam în afara casei, dar o iubeam la fel de mult ca pe cea a mamei, limba cărților pe care le citeam, a studiilor mele: albaneza. Din fericire, (pentru cărțile publicate), se spune că albaneza mea nu șchiopătă nicăieri, că este frumoasă, bogată .. un atu care, într-o măsură considerabilă, cred că vine și pe fondul coexistenței cu limba mamei. Armâna. Făcând-o pe aceasta să existe, să supraviețuiască, să mă ajute, chiar și fără să mă pot exprima așa cum aș vrea. Am dat prin această justificare și niște răspunsuri unora din interiorul spațiului armânesc, care își manifestă surprinderea și protestează: „Dar el, dacă este rrămân, de ce nu scrie în limba noastră, rrămănește!?” Unora care aruncă umbre de îndoială, că aș fi vândut sau trădător al națiunii. Ba mai mult, aruncă anateme .. . de ce el scrie în acea limbă decăzută, blestemată, rămânând pradă răutății și ignoranței lor. Deoarece nu există o limbă blestemată, toate limbile sunt binecuvântate. Așa cum este prima mea limbă, acea limbă armână, rămănește, deși soarta nu a ajutat-o suficient să se alinieze partenerilor. Și aici, pentru a evita orice neînțelegere, subliniez că este vorba doar despre armâna mea. Ceea ce voi vorbi pe 18 decembrie sper să mă ajute să mă prezint onorabil în fața celor care vor avea bunătatea și răbdarea să mă urmărească .. (De data aceasta nu am menționat cuvântul „vllah, vlleh”, așa cum ne numește lumea, mai ales în Albania și Grecia , și nu pentru a declanșa dezbateri fără fond și pentru a avea ceva de spus vinerea viitoare. ..)
Să ne vedem cu bine! La revedere!
(Text tradus din albaneza de Oana Glass)