TRA ARMANAMI

Pozitia autorului cărţii O istorie genetică (incompletă) a românilor (Humanitas) asa cum reiese din interviul acordat lui Lucian Popescu de la Contributor.ro (nu am putut achizitiona încă cartea) mi se pare binevenită tocmai pentru că arată de ce o istorie genetică a românilor nu este posibilă. Inconvenientul este că M. Netea nu rezistă la tentaţia de a reconstitui anumite momente ale istoriei românilor în funcţie de propriile lui păreri, mai mult sau mai puţin în acord cu versiunea consacrată de istoriografia românească privind formarea poporului român. O istorie fără legătură cu istoria genetică anunţată în titlu.

Metoda adoptată şi demonstraţia propusă M. Netea reies destul de clar din extrasele care urmează :

« Acum douăzeci de ani au fost dezvoltate metodologiile de izolare a ADN-ului uman din oasele care se găseau în situri arheologice. Și pentru prima dată este posibil să analizăm ADN-ul strămoșilor noștri, ceea ce dă o precizie crescută anumitor ipoteze științifice. Înainte vedeai un schelet, se făceau măsurători fizice, puteai să vezi mărimea, forma, se trăgeau anumite concluzii. » Aflăm astfel că în structura genetică a strămoşii românilor şi a popoarelor din jur intervin trei componente. Una vine din paleolitic, aproximativ 30 %, a doua din neolitic,  50 %.  A treia, cam 20 %, resultă din  “influenţă indoeuropeană care migrează în Europa acum 3 500 de ani din stepele de la nord de Marea Neagră, cele care aduc limbile indo-europene, inclusiv daca”. Eventuale diferenţe între acest genom mostenit de românii de azi de acela al celorlalte popoare din jur nu sunt indicate în interviu.

« Noi am secvenționat pentru prima oară craniul de la Peștera Muierii și am caracterizat în detaliu ADN-ul paleolitic al primilor oameni care au trăit în Europa, acum în jur de 36 000 de ani. Craniul de la Peștera cu Oase a fost studiat de colegi din Germania și Statele Unite. În același timp, am făcut și câteva studii la populații românești contemporane, ca să putem face comparația și am arătat omogenitatea românilor din punct de vedere genetic. Practic, sunt extrem de puține diferențe între ardeleni, munteni, etc. Arcul carpatic a fost o barieră genetică foarte penetrabilă, foarte poroasă, foarte slabă, românii din punct de vedere genetic sunt foarte omogeni. Sunt foarte omogeni între ei, dar în același timp există o mare asemănare din punct de vedere genetic cu popoarele din jurul nostru. »

Raspunsul la întrebarea : « Dar ce ne deosebește de popoarele din jurul nostru ? este formal :  Din punct de vedere genetic, aproape nimic. Ne deosebește limba, cultura, de acolo vine conștiința națională, faptul că ne simțim altfel decât vecinii noștri maghiari sau bulgari sau sârbi. Cultura și limba, obiceiurile și mult mai puțin genetica.”

La întrebarea : Ce fel de populație sunt aromânii? Mihai Netea răspunde :  « din punct de vedere genetic, încă o dată, la fel ca toate populațiile balcanice, populația aromână este foarte înrudită cu celelalte. Au fost câteva studii foarte bine făcute de colegii din Spania, care au studiat populațiile aromâne, împreună cu populațiile din jur care, bineînțeles, și-au dat acordul și nu au reușit să le deosebească de populațiile din jurul lor. La fel cum nici noi nu ne putem deosebi de celalalte populații. »

Indicaţiile lare preced permit deci să vorbim nu de o istorie a poporului român ci eventual de o îndepărtată preistorie a lui şi a celorlalte popoare din jur şi chiar de mai departe. Pornind de la această omogeneitate la nivel preistoric putem trage concluzia că toate aceste popoare, inclusiv cel de limbă maghiară, neindoeuropeană, care e adoptată în urma migraţilor provenite din Asia, sunt europeene. Pâna şi consecinţele celei mai recente migraţii din subcontinentul indian, aceea a romilor, sunt limitate. Practic, « și populația romă, deși mai încet decât alte populații, este încet-încet asimilată de populațiile europene. Genetica populației rome este în momentul acesta 70% europeană », explică autorul.

Cu alte cuvinte, o istorie genetică a românilor stricto sensu este exclusă. Istoria lor este aceea a tuturor popoarelor din zona în care au evoluat românii, a căror preistorie este de asemenea în buna parte comună. Concluzia este reconfortantă având în vedere că ea înlătură radical nenumăratele supoziţii fanteziste alimentând tot felul de stereotipuri mai ales negative a căror autori şi amatori nu ezită să invoce argumente genetice de la o vreme încoace.

Din acest punct de vedere putem reproşa autorului şi editorului titlul cărţii: mai indicat ar fi fost “preistoria românilor”. Titlul nu e totuşi decât pe jumătate înşelător, având în vedere că nu lipsesc din discursul autorului o serie de consideraţii privind istoria românilor. El precizează că nu este istoric, cea ce nu îl împiedică să reconstituie pornind de la datele şi ipotezele disponibile, furnizate mai ales de istoriografia românească, istoria românilor. Ori această istorie nu are nicio legătura cu genetica, ba chiar este relativizată atunci când este contrazisă de contra-argumentele genetice propuse chiar de autor. 

Două exemple. 

(1)« Din punct de vedere genetic nu putem face niciun fel de ipoteză cum că aromânii ar fi români plecați în ultimele secole sau că au fost o populație vorbitoare de limba latină care migrează în sud », spune pe de o parte autorul. Aceasta nu îl împiedcă să meargă mai departe făcând la rândul lui o ipoteză : 

« Părerea mea este că migrația slavă masivă care are loc spre teritoriile din sudul Dunării și formează, Serbia, Bulgaria șamd mai târziu, împinge populațiile romanice care trăiau în direct contact cu ceea ce va deveni poporul roman în nordul Dunării și le împing în nordul Greciei, în munții Epirului. (…) eu cred că aromânii au fost cu noi împreună în primele faze ale formării poporului roman și apoi au fost împinși de migrațiile ulterioare din evul mediu timpuriu spre nordul Greciei. » 

Aceast scenariu propus de M. Netea face parte din multiplele ipoteze existente dar neconfirmate documentar. Aparent, genetica nu ne duce nici ea mai departe.

(2) « Părerea mea personală este că primii pași ai formării limbii române s-au făcut pe ambele maluri ale Dunării. Și Dunărea reprezenta mai mult o coloană vertebrală decât o graniță în acest proces », susţine autorul la un moment dat, după care revine în termenii următori, nu mai puţin categorici : « După părerea mea  poporul român s-a format categoric în principal la nordul Dunării, dar având o componentă unitară, la început, în primele faze, cu o parte a provinciilor romane din sudul Dunării. »