TRA ARMANAMI

Mărturiile lui Ion Ioanid despre aromâni în puşcăriile comuniste în memoriile sale publicate sub titlul : închisoarea noastră cea de toate zilele. Extrase :

Avertisment : Tin să precizez de la bun început faptul că paragraful (1) care urmează face parte din numeroasele omagii cu două tăişuri aduse aromânilor în România. Pe de o parte, eroizarea lor excesivă, prezentarea lor ca un fel de super-români, se înscrie într-un proces al cărui principal efect, nu neapărat căutat, este în ultima instanţă asimilarea lor definitivă ; pe de altă parte însă, asemenea mărturii indică felul în care ei înşişi se percepeau şi mai ales felul în care erau percepuţi ca fiind mai ales alceva decât români. Atât auto-identificarea cât şi identificarea lor de către ceilalţi permit să fie depăşite nenumăratele speculaţii contradictorii privind aşazisa identitate (2) a aromânilor. 

[A propos de Alecu Caranica, pe care l-a secondat în calitate de perforator la mina de plumb de la Cavnic] « Făcea parte din grupul macedonenilor din Dobrogea. Toţi erau legionari din organizaţia cunoscută sub numele de “Babadag”. În momentul în care intrasem în legătură cu ei, le pomenisem de originea mea macedoneană, şi de urmele strămoşilor mei care se trăgeau din Bitolia (Monastir). M-a uimit rapiditatea cu care i-au localizat pe aceşti strămoşi ai mei şi rubedenile lor de care nici nu ştiam. Cu timpul, cunoscându-I mai bine şi fiind imediat adoptat ca unul de-ai lor, mi-am dat seama cât de legaţi sunt, cât de mult ţin de tradiţiile lor, şi cum şi-au păstrat limba şi cultivat obiceiurile, chiar dacă unii erau născuţI şi crescuţi în România (3).

De fiecare dată când eram prezentat unuia dintre ei, urma formula « explicativă » în dialect aromânesc : « E fecior de-al nostru dar şi-a pierdut graiul ». Am spus explicativă pentru că se grăbea să-l asigure pe respectivul că nu sunt grec. Pentru greci, sârbi şi Bulgari păstrau în continuare o antipatie de pe vremea când erau minoritari în Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia. ToţI aromânii formau un grup aşa de aparte şi omogen încât nu erau categorisiţi de ceilalţI deţinuţi ca legionari ci ca macedoneni. În general mărunţi de talie, iuţI şi în mişcări şi la vorbă. De înţeles nu-i înţelegea nimeni fiindcă între ei vorbeau aromâneşte şi chiar dacă unii mai prinseseră câte ceva din dialectul lor, nu-i puteai urmări din cauza repeziciunii cu care vorbeau. De o cinste şi solidarite cu totul ieşite din comun, dacă ţi-erau prieteni, puteai conta pe ei în cele mai grele situaţii. Pot spune că mă simţeam între ei ca în mijlocul unei familii ideale… » 

[Mai multe pagini sunt consacrate odiseii lui Gogu Puiu raportată dupa mărturiile celorlalţi deţinuţi] 

1.  Ion Ioanid : Închisoara noastră cea de toate zilele, vol. 1, 1949, 1952-1953, Ed. Albatros, 1991, pp. 97-98 şi p. 149.
   
2.  Ca titlu indicativ, iată cum este imaginată, definită, această noţiune cu ocazia expoziţiei consacrată artiştilor aromâni sau în legătură cu lumea aromână : « identitate – faptul de a fi identic cu sine însuţi, coincidenţa în toate aspectele, asemănare perfectă, relație de egalitate în care intervin anumite variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente ». 

3.  Subliniat de noi. 

La p. 149, autorul (1926-2003) evocă din memorie aproape o jumătate dintre cele aproximativ 300 de persoane câte erau arunci în lagăr dând anumite informaţii despre ele. Mai mulţI aromâni erau prezentaţi, printre care, cu n° 14, îl avem pe un anume Bileca Vanghele, descris în felul următor :
« Macedonean. Îmi amintesc că graseia şi că era un susţinător al renunţării la tradiţiile aromâne şi al asimilării totale în masa românească. Din această cauză era ţinut la marginea comunităţii macedonene. » 

***

Născut pe domeniul boieresc al familiei din zona Mehedinţi în 1926, Ion Ioanid avea 23 de ani când a fost arestat prima dată. Octvian Goga îi fusese naş iar tatăl, Tilică, deputat şi un timp secretar de stat. Eliberat definitiv în 1964, el se va instala în Germania federală în 1969 unde va fi angajat la Europa liberă. Memorile sunt publicate după implozia regimului comunist, începând din 1991. Asocierea cu Soljeniţin este desigur neîntemeiată pe plan literar ceea ce nu micşorează deloc interesul lor. Faptele sunt relatate cu o rară preciziune, judecăţile de valoare şi sentinţele moralizante evitate, şi foarte rare sunt consideraţiile cu caracter general. Din acest punct de vedere, consideraţiile privind aromânii constituie mai repede o excepţie. 

Merită poate relevat faptul că I. Ioanid a putut părăsi România graţie tocmai ascencenţilor săi veniţi din Grecia. Alţi aromâni, precum Dumitru Bacu, autorul primei cărţi despre reeducarea la pentenciarul de la Piteşti publicată la Madrid în 1963, au putut invoca acest motiv pentru a pleca în Occident după ce au ieşit din puşcărie. În wikipedia în engleză citim în schimb : 

His father, Tilică Ioanid, was descended from an old and well-known Greek landlord family. (https://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Ioanid) Aceasta corespunde de altfel versiunii (mai « nobile ») curente în România privind familia Ioanid, cel puţin pâna la apariţia Memorilor.

Post scriptum : Text prezentat miercuri, 18 mai 2022, ora 18, la Hanul Gabroveni (strada Lipscani nr. 84-90), pentru o discuţie cu Nicolas Trifon, care va avea ca pretext ediţia a doua a cărţii sale Unde e Aromânia? (Editura Cartier).