TRA ARMANAMI

Duminica trecută, când am sunat la domnul Petraşincu şi nu mi-a răspuns nimeni, am avut ca un presimţământ ciudat. Câteva ore mai târziu, vioiciunea, fermitatatea şi preciziunea tonului soţiei lui cu ocazia primelor cuvinte pe care le-am schimbat mai că mi-au redat elanul de care dădeam dovadă de fiecare dată când ne puneam de acord la telefon pentru ora la care urmam să trec să-i vizitez. Dar ceea ce mă anunţa de data asta nu lăsa loc la nicio îndoială : « Înmormântarea a avut loc ieri, a murit miercuri, nu, joi, da joi… »

Arhitectul, poetul, autorul printre altele ale unei preţioase cronici familiare intitulată Ascendenţa Nicolae Petraşincu s-a stins pe 22 septembrie. Ne-am cunoscut acum doi ani, el scrisese editorului meu la Chişinău ca să obţină coordonatele mele şi să intre în contact cu mine în legătură cu cartea recent tradusă în română. Ne vedeam de fiecare dată când aveam drum la Bucureşti. S-a instalat de la bun început între noi o adevărată simpatie, un aer de familie, lucru care mi se întâmplă rar şi care mă suprindea având în vedere că de abia făcusem cunoştinţă. În tot cazul discuţiile pe care le purtam mă bucurau nespus de mult, îmi procurau o deosebită plăcere, o plăcere, cred, resimţită cu tot atâta intensitate şi de el şi de Miş, Mihaela, soţia dânsului. Fotografiile care “ilustrează” acest articol pot fi văzute aici : http://www.armanami.org/blog/nicolae-petrasincu-1925-2016-iconografie/#more-2811

Petraşincu s-a născut pe 6 iuni 1925 la Bucureşti. Părinţii lui, Stere şi Efterpi (născută Papatheodossi), proveneau din familii originare din Cruşova instalate respectiv la Bucureşti şi la Skopje. Nunta lor a avut loc la Skopje, copilul se va naşte în România, după întoarceea cuplului de la Paris unde tatăl urmase un curs de specializare. Om de ştiinţă şi medic reputat care a lucrat ca chirurg urolog timp de douăzeci de ani la Spitalul Brâncovenesc, Stere Petraşincu (1890-1968) va fi numit preşedinte nu numai a Societăţii române de urologie ci şi al Societăţii de cultură macedo-română înaintea luării puterii de către comunişti. Aceste date reies din cartea semnalată mai sus, apărută la Editua Biblioteca Bucureştilor în 2010. Ea este semnată « Nicolae Mesailă », în amintirea strămoşilor lui cu acest nume originari din Niculiţa care au participat la marele exod provocat de atacurile contra Moscopolei şi s-au instalat la Cruşeva. Ea este disponibila în format electronic : https://docplayer.ro/116325589-Nicolae-messailă-a-s-c-e-n-d-e-n-ţ-ă.html.

Autorul nu este deloc prolix în ceea ce priveşte propriul lui traseu. « Bacalaureat în 1944, este admis la Facultatea de arhitectură. Grupul de profesori excepţionali, arh. G.M. Cantacuzino la istoria arhitecturii, arh. G. Simotta şi arh. B. Georgescu la atelier, îi deschide un anumit mod de a vedea arhitectura. Este motivul pentru care optează pentru arhitectura industrială unde primează funcţiunea, pentru a nu fi obligat să proiecteze ansambluri iraţionale staliniste. » « Pentru soţii Petraşincu, Nicuşor şi Mihaela – continuă autorul, care se prezintă la persoana a treia – concluziile erau clare : comunismul începuse când nu erau formaţi şi oarecum se terminase când erau în vârstă. În raport cu statutul lor social şi pregătire profesională consideră perioada dictaturii timpul pierdut al tinereţii. » (p. 71 şi 73)

Cartea este însă mai puţin o istorie a familiei, mai ales pe linie paternă, a autorului decât o tentativă de reconstituire, pornind de la memoria familială, a trecutului aromânilor din Balcani. « Amintirile în amănunt încep pe la jumătatea secolului XIX », precizează el (p. 19). Observaţiile şi explicaţiile privind acest trecut prezintă un interes special tocmai în măsura în care ele sunt « ilustrate » de întâmplari din viaţa familiei autorului. « Ilustraţia » este nu numai textuală ci şi iconografică datorită preţioaselor fotografii reproduse în carte care provin din colecţia personală a autorului. Iată cum îl prezintă pe bunicul său Nicolae (Cuşlu al) Petraşincu, care nu trecuse prin şcoli dar învăţase de la un neamţ meseria de ceasornicar şi care practica în paralel, cu succes, comerţul, astfel încât se va regasi în fruntea uneia dintre familile cele mai înstărite din Cruşeva :

« Era un om cu mentalitate modernă ; printre primii care lasă portul tradiţional şi îmbracă costumul european. Vecinii îl numeau în derâdere « Inşi Petraşincu tu zmeane » [A ieşit Petraşincu în izmene] referitor la pantaloni consideraţi izmene. » (p. 19). Trei fotografii cu el şi logodnica lui, Polixenia, născută Peţi, datate din 1869, 1879 şi 1906 figurează în carte la paginile 24, 28 şi 34. Prima dintre ele, în care el apare în redingotă şi pantaloni cadrilaţi alături de tatăl logodnicii, în caftan şi cu fes, constituie un adevărat document care îţi permite să-ţi faci o idee destul de clară despre puternicul contrast între trecutul otoman şi viitorul european aşa cum avea el să se prezinte în lumea aromână începând cu acea perioadă.

Numai faptele care au avut loc in lumea autorului şi care i-au fost transmise prin memoria familială sunt relatate în carte. Unele sunt reprezentative pentru lumea aromână în ansamblu, altele doar pentru o parte a ei, mai înstărită, ataşată tradiţilor dar deja urbană, compusă din notabili, profesiuni liberale şi intelectuali.

Iată o evocare sugestivă a relaţiei soacră/noră care până la o dată nu prea îndepărtată poate fi considerată ca reprezentativă pentru conservatismul care prevala în lumea aromână dar şi pentru un anumit umor, mai degrabă tăios :

« Familia Papatheodossi cu o generaţie înainte de plecarea la Skopje. Fiul este căsătorit cu o femeie blândă, delicată. « Dada » soacra, de o zgârcenie patologică, are în casă o putere absolută. La masă, soacra : « Prota oară du-te s-aduţi apă ş-deapoa va-s măţi » – prima dată du-te să aduci apă şi după aceea o să mănânci. Până să se întoarcă nora cu apa, mâncarea se termina. Azi aşa, mâine la fel, nora se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare. Fiul se recăsătoreşte cu o fată energică. La masă istoria se repetă, « du-te s-aduţi apă ş-deapoa va-s măţ », dar sistemul nu mai funcţionează. Nora : « Prota oară v-as măcu ş-deapoa va mi ducu s-aducu apă ». După un timp bătrâna moare. Nora către gropari : « Băgaţi una plocile mai mare s-nu să scoală- puneţi o lespede mai mare să nu se scoale. »

Lucrurile se complică atunci când este vorba du un moment istoric marcant pe plan social şi politic precum efemera « republică de la Cruşeva » din 1903. Bunicul autorului, familia lui şi mai mulţi vecini înghesuiţi în curte şi în casă « cu ce aveau mai de preţ » sunt salvaţi de un colonel turc pe care îl găzduise cu treisprezece ani înainte. « Cartierul central bogat al aromânilor fusese distrus mai mult de o treime », notează autorul care pune pe acelaşi plan « grupul răsculaţilor care se refugiază la Cruşeva pe care o stăpânesc câteva zile », militarii turci cu tunurile lor şi « bandele de başibuzuci care jefuiesc ». Nu este însă menţionat faptul că revoluţionarii, printre care se numărau numeroşi aromâni, erau conduşi tot de un aromân, Pitu Guli (p. 29-30). Desigur, în memoria familiei, faptul reţinut este deznodământul fericit în invălmăşeala evenimentelor, răscoala şi reprimarea ei în sânge aparţinând istoriei. Un secol după evenimente, N. Petraşincu se mulţumeşte să povestească ce i s-a întâmplat propriei lui familii. Faptul că se limitează la un fapt anecdotic pentru a evoca un eveniment istoric nu este întâmplător. Mulţi aromâni, mai ales cei « avuţi » dar nu numai ei, inclusiv printre cei cu idei liberale, progresiste, vedeau în revoluţionarii balcanici, a căror prototipi erau faimoşii comitagii, mai ales un fel de tâlhari mai mult sau mai puţin deghizaţi. Desigur comitagii, deseori instrumentalizaţi de Sofia, recrutau în special printre bulgarii macedoneni, populaţie extrem de săracă. Au existat însă şi comitagii şi mai ales andarţi aromâni nu mai puţin revoluţionari sau fanatici şi mai ales criminali ca ceilalţi bulgari, greci sau albanezi. Unul dintre ei e amintit de N. Petraşincu : Al. Coşca, aromân din Gopeşi, înarmat până în dinţi, care comanda o bandă de nouă oameni constituită în Bulgaria. Un membru al familiei autorului declină ferm propunerea acestuia de a executa pe unul dintre călătorii diligenţei, un aromân grecoman care mai înainte pusese la cale un atentat contra bunicului, al cărui angajament în favoarea României era notoriu (p. 35).

Născut la Bucureşti, unde tatăl său, Stere, trecut prin şcolile româneşti din Balcani s-a stabilit, şi unde au sosit mai târziu şi alte rude, N. Petraşincu emite o singură dată o rezervă privind rolul jucat de statul român în « destinul » aromânilor : « În tratat (-ul de pace de la Bucureşti din 20 iulie 1913) clauza privind şcolile şi bisericile în limba română obliga doar moral, nu şi juridic. Gravă omisiune ! » (P. 37)

« Intrebându-mă de ce am scris această carte, notează în Epilog N. Petraşincu, îmi răspund cu poetica lui Lucian Blaga, în poezia Somn – ‘’În sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi’’ » (p. 95).

Cartea lui este în acelaşi timp un omagiu adus Cruşovei, « oraş de munte la 1400 m de altitudine, un exemplu pentru afinităţile ce se nasc între loc şi locuitor, în condiţiile unei societăţi în perpetuă mişcare şi devenire ».

« S-a generalizat părerea că am fi formaţi din brazda care ne hrăneşte. Ideea este generată de condiţiile de viaţă din Evul Mediu şi se referă la comunităţile sedentare de agricultori. Pentru societăţile mobile, locul de origine este un spaţiu de refugiu şi siguranţă şi mai puţin necesar pentru asigurarea bunurilor necesare existenţei. În acest caz afinităţile şi legăturile între loc şi locuitor sunt mai complexe şi de altă natură. » (P. 15). Mulţi aromâni care trăiesc azi la zeci, sute, mii de kilometrii de comunele de unde proveneau strămoşii lor, transformate azi în staţiuni de ski sau pur şi simplu abandonate fiindcă nelocuibile, rămân marcaţi de aceste afinităţi.

Nicolas Trifon

Bucuresti, 25 septembrie 2016