TRA ARMANAMI

La sfârșitul anilor 1990, apărea Scurtă istorie a românilor povestită celor mai tineri. Cu această carte, care rezulta din înregistrarea audio făcută la îndemnul Irinei Nicolau, Neagu Djuvara scutura praful, demonta anumite stereotipuri bine înrădăcinate în naraţiunea naţională românească.

El proceda, astfel, la anumite reevaluări indispensabile pentru o reconstituire critică, mai realistă, a istoriei românilor, debarasată de prejudecăţile triumfaliste care se acumulaseră de-a lungul timpului şi care dobândiseră o nouă vigoare graţie unor clişee aşa-zis ştiinţifice, moştenite din perioada comunistă. Independent de reproşurile punctuale care i-au fost făcute, uneori justificate, demersul lui Neagu Djuvara a fost, cred, salutar, inclusiv atunci când este vorba de şcolile românești din Macedonia (Turcia europeană) şi de colonizarea Cadrilaterului.

Parcurgând cartea lui Alexandru Gica la computer, cu o zi înainte ca ea să iasă de sub tipar, am avut sentimentul că ea va avea cam acelaşi efect ca şi cartea lui Djuvara în rândul tinerilor şi mai puţin tinerilor aromâni cărora li se adresează.

Alexandru Gica este matematician dar şi istoric – cum a dovedit-o în cartea publicată acum patru ani, intitulată Introducere în istoria recentă a aromânilor – şi, nu mai puţin, o persoană angajată de mult în activităţile de afirmare culturală şi, vrând-nevrând, politică, a aromânilor. Metoda adoptată în noua sa carte mi se pare surprinzător de judicioasă şi, sper, de eficace.

De ce ? Pe de o parte, el prezintă în termeni clari datele, documentele şi sursele disponibile despre istoria aromânilor, adică, mai precis, despre urmele lăsate în istorie de viitorii aromâni, cei din zilele noastre printre care ne număram şi noi, o parte cel puţin dintre cei prezenţi în această sală, « La Machedoni ». Pe de altă parte, el reaminteşte şi nenumăratele interpretări, uneori pur speculative, la care aceste date, documente şi surse au dat loc atât printre erudiţii care i-au studiat pe aromâni cât şi printre aromânii care voiau să-şi reânsuşească propria lor istorie, mai bine zis istoria comună la care au participat şi ei, şi care este în aceiaşi măsură istoria lor, aşa cum este şi aceea a celorlalţi greci, albanezi, bulgari sau români. El trece însă în revistă aceste interpretări într-un mod cât se poate de neutru, nu stabileşte o ierarhie între ele, abţinându-se de la judecăţile de valoare care ar putea influența decizia cititorului. Acesta din urmă este astfel condus să-şi asume alegerea. Oricare dintre opțiunile care se prezintă este la fel de valabilă, cu o condiție totuşi : opțiunea aleasă nu trebuie să intre în contradicție cu datele şi sursele istorice expuse de la bun început. În caz contrar, atunci când cititorul nu respectă regula jocului la care este invitat, el se autoexclude. Acesta este, cred, un mod foarte elegant de a pune în gardă contra rătăcirilor acelor care din prostie, din interes sau din exaltare refuză să ţină cont de realităţi.

Alexandru Gica, cu Isturia lui, ne ajută să evităm, și chiar să depăşim disensiunile

Dacă, însă, fiecare dintre interpretările care sunt prezentate cititorului este valabilă, niciuna nu este inocentă, precizează din capul locului Alexandru Gica. Alegerea are loc în funcţie de viziunea lumii, a istoriei, a fiecăruia, de opţiunea sa politico-identitară. Spre exemplu, în funcţie de strămoşii de la care el se revendică, el poate să se simtă, să se considere sau să fie considerat drept aromân mai degrabă decât român, grec, sau albanez, român, grec sau albanez mai degrabă decât aromân, etc. Totodată, faptul de a considera că el nu poate aparţine decât lumii aromâne sau greceşti sau româneşti poate să îl conducă să caute în istorie strămoşii care justifică cel mai bine o asemenea apartenenţă.

Decalajul între numărul redus de informaţii atestate şi interpretările la care ele se pretează este o sursă inepuizabilă de derive şi, astfel, de disensiuni. Azi, ca și ieri, lumea aromână suferă enorm de aceste disensiuni. Abţinându-se să denunţe frontal sau să prezinte în mod caricatural interpretările care riscă să conducă la derive, Alexandru Gica, cu Isturia lui, ne ajută să evităm, și chiar să depăşim disensiunile. Acestea fiind zise, cititorul este acela care decide în ultimă instanţă dacă pariul lansat de Alexandru Gica va fi câştigător.

Nicolas Trifon

Bucureşti, 24 aprilie 2016, La Machedoni.

P.S. Cum am spus mai sus, nu am avut cartea Armânjlji : figures and facts (Editura Cartea aromână, Constanta, 2016) între mâini decât după ce am parcurs textul la computer. Pentru acest motiv, cred că este indispensabil să insist, în chip de concluzie, asupra faptului că realizarea artistică şi tehnică originală a cărţii de către Monica Gica joacă un rol cheie în demersul pedagogic iniţiat de autor.