Jan 24
Etnicitatea aromână este ea oare solubilă în naţionalitatea română ?
La această întrebare, Vladimir Creţulescu răspunde cu un da categoric în teza sa de doctorat susţinută la Bucureşti şi la Bordeaux publicată luna trecută în limba franceză la editura l’Harmattan cu titlul Etnicitate aromână, naţionalitate română : construcţia discursivă a unei identităţi naţionale (1770-1878). Demonstraţia sa este departe de a fi convingătoare.
Autorul se prezintă de la început ca un partizan al teoriilor moderniste şi constructiviste ale naţiunii si se demarchează de tradiţia românească care « caută să demonstreze românitatea esenţială a culturii şi civilizaţiei aromâne » (p. 26). Reprezentanţii recenţi ai acestei tradiţii citaţi de V. Creţulescu sunt : Matilda Caragiu Marioţeanu et Nicolae Saramandu, Nicolae Serban Tanaşoca, Gherghe Zbuchea, Manuela Nevaci, Emil Tîrcomnicu, Iulia Wisoşenschi, Nistor Bardu, Stoica Lascu et Cătălin Alexa (p. 26). El precizează însă că aromâna e un dialect al limbii proto-române (p. 17), aşa cum susţine şi « tradiţia », în timp ce pe plan internaţional unii lingvişiti consideră, mai ales într-o perspectivă sociolingvistică, aromâna ca o limbă aparte. Un dubiu se instalează de la început : desigur, Creţulescu se demarchează de esenţialism dar asta nu împiedică ca « construţia discursivă » pusă de el în valoare să apară ca un fel de aggiornamento a temelor cultivate de tradiţia naţională românească.
Paginile cele mai interesante (pp. 27-53) sunt cele consacrate contribuţiilor din ultimele decenii în materie de filozofie, antropologie şi politologie în perspectiva întocmirii unui cadru interpretativ destinat cercetărilor autorului. Din păcate, categoriile propuse nu ne ajută mult la înţelegerea realităţilor la care ele sunt aplicate. Ele nu fac de multe ori decât să confirme sau să formuleze în termeni mai savanţi idei care reies din corpusul prezentat. Mai grav, a perora pe tema etnicităţii aromâne în concepţia « elitelor intelectuale » de la Moscopole la sfârşitul secolului XVIII sau a evoca spre exemplu « existenţa unei etnicităţi aromâne bine definite încă din secolul X, cel târziu » (p. 51) înseamnă a te expune unor obiecţii bine întemeiate.
Autorul îşi propune reconstituirea în spaţiu şi în timp (la Moscopole, în Epir, iar pe urmă la Viena, Pesta sau Poznan, între 1770 şi 1830, şi, în fine, în Tara românească şi Moldova, odată cu intrarea pe scenă a generaţiei paşoptiştilor) a « discursului identitar aromâno-român ».
Cu paşoptiştii români situaţia este relativ simplă având în vedere că scrierile lor privind aromânii sunt suficient de explicite ca să nu lase niciun dubiu asupra programului politic care va fi implementat ulterior de statul român.
Alcum stau lucrurile cu scrierile şi poziţile adoptate de aromânii balcanici în contexul Imperiului otoman întâi iar mai apoi în Europa centrală unde unii dintre ei s-au stabilit. Trei factori întervin în acest sens.
(1) Scrierile şi documentele atestate istoric de care dispunem, prezentate de istoricul Max Demeter Peyfuss în admirabila sa sinteză despre Chestiunea aromânească (Bucureşti, 1994, pp. 23-33) tradusă în română de N.S. Tanaşoca sunt desigur suficiente pentru ca să ne facem o idee despre importanţa unui centru comercial şi cultural construit de aromâni precum Moscopole, despre academia şi imprimeria din această metropolă balcanică, despre cărturarii care s-au ilustrat în secolul XVIII si discipolii lor care s-au răspândit dupa aceea în Europa centrală. Scrierile şi datele privind autorii lor de care dispunem, spune acelaşi Peyfuss sunt în acelaşi timp suficient de rare şi de împrăştiate pentru ca importanţa lor să poată fi exagerată şi pentru ca ele să favorizeze interpretări fondate pe ipoteze mai mult sau mai puţin coerente.
(2) Autorii români de origine aromână sunt cei care au studiat şi comentat cel mai mult aceaste scrieri. Este vorba de Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Anastase Hâciu, Victor Papacoste et Valentin Papahagi, ca să ne referim numai la cei citaţi de V. Creţulescu. Perioada în care ei au conceput articolele şi cărţile lor pe această temă se întinde de la 1909 cand apare cartea lui P. Papahagi Scriitori aromâni în secolul XVIII : Cavalioti, Ucuta, Daniil şi începutul anilor 1980, când Valentin Papahagi termină istoria sa despre relaţile între aromâni şi dacoromâni care va apare mai târziu. Cartea acestuia din urmă este scrisă în ajunul imploziei regimului comunist în România iar cele mai multe studii şi cărţi pe această temă sunt posterioare păcii de la Bucureşti (august 1913) care închide un ciclu din istoria aromânilor din Balcani rămaşi fără un statut naţional definit în statele care şi-au împărţit ultimele teritorii administrate de otomani. Principala preocupare a acestor autori a căror ataşament pentru statul român nu se va dezminţi niciodată, era de a lăsa o urmă, de a constitui un patrimoniu, de a salva un trecut considerat glorios în condiţile în care viitorul aromânilor le apărea iremediabil compromis.
(3) Cum procedează V. Creţulescu în reconstituirea discursului identitar prezentat ca aromâno-român, în alte cuvinte aromân mai întâi, adică elaborat de aromânii balcanici, mai ales de cei stabiliţi în Europa centrală, şi român odată cu intervenţia decisivă a fruntaşilor români de la 48 în trecerea definitivă de la identitate etnică aromână la naţionalitatea română ? Aspectul istoric propriuzis este de la bun început relativizat de V. Creţulescu care îl citează pe Lucian Boia când acesta scrie că « Ceea ce numim noi istorie este de fapt discursul nostru despre istorie » (p. 35). Pe de altă parte, între « text » şi « discurs », V. Creţulescu face diferenţa următoare : discursul « poate să trăiască într-o multitudine de texte în tmp ce textul individual nu este decât o realizare specifică şi singulară a unui anumit discurs (p. 31). Pornind de la aceste consideraţii, V. Creţulescu reia aşa cum se prezintă ele, inclusiv cu anumite exagerări şi incoerenţe, comentarile autorilor români de origină aromână pomeniţi mai sus pe care le interpretează la rândul său de fiecare dată când aceste interpretări par să valideze categoriile de etnicitate şi naţionalitate stabilite iniţial. Ceea ce era ipotetic în comentarile, şi ele adesea speculative, ale unui autor precum Victor Papacostea căruia îi datorăm explicaţiile cele mai subtile privind situaţia predecesorilor lui la Mocopole sau la Viena devine evidenţă la V. Creţulescu. În absenţa oricărei încercări de contextualizare şi a unui examen critic al surselor, atât din perioada 1770-1830 cât şi din perioada 1909-1980, ca să nu mai vorbim de acelea privind generaţie de la 1848, totul devine posibil iar discursul identitar aromâno-român capătă o coerenţă tulburătoare. Cu un asemănea discurs construit artificial însă cu pretenţii ştiinţifice nu suntem departe de discursul esenţialist tradiţional românesc despre « românii din sud » întâi salvaţi iar pe urmă abandonaţi de fraţii lor dacoromâni…
(4) Descoperirea atât de către aromânii originari din Balcani instalaţi în Europa centrală cât şi de românii veniţi din Transilvania la Viena si mai ales la Pesta a oportunităţilor deschise de originilor lor « romane » datorită originii latine a limbii vorbite de ei este în centrul demonstaţiei lui V. Creţulescu. În această întâlnire, atât de productivă pe plan intelectual şi cu multiple consecinţe, el vede mai ales triumful ideii « unităţii lingvistice şi etno-naţionale a aromânilor cu românii » (p. 110). Pe alocuri, interpretarea abuzivă duce la greşeli. În mai multe rânduri el citează Gramatica română a lui Boiangi publicată în 1813 la Viena (p. 133 et passim) referindu-se la un articol al Matildei Caragiu Marioţeanu din 1988. Ori, în acest articol, lingvista insistă asupra faptului că această carte nu poate fi numită decât Gramatica aromână ![1]
În mod curios, un alt aspect, deloc neglijabil, este trecut cu vederea de autor. Plebiscitat în România, « discursul identitar aromâno-român » nu a « prins » decât la o mică parte dintre aromâni, cei care s-au instalat cu timpul în România. Mai bine zis nu chiar la toţi, având în vedere că unii dintre ei au cerut recent recunoaşterea lor ca minoritate naţională, statut de care se bucură aromânii din Macedonia de Nord şi Albania. Alfel spus, identitatea etnică aromână nu este neapărat solubilă în naţionalitatea română…
PS Ethnicité aroumaine, nationalité roumaine: la construction discursive d’une identité nationale (1770-1878), pref. Florin Ţurcanu, L’Harmattan, 2021, (Questions contemporaines), 249 p. Les origines du discours identitaire aroumain-roumain (1770-1878) : la construction d’une identité este titlul tezei de doctorat a lui V. Creţulescu prezentată sub conducerea lui Viorel Panaite si Pilippe Claret. « Rest (réliquat) sub-dunărean al romanităţii orientale (…) populaţia aromână se găseşte azi în preajma sfârşitului unei lungi istorii » consideră autorul prefaţei (p. 13).
Nicolas Trifon, Paris, ianuarie 2022
[1] « A propos de la latinité de l’aroumain » [analyse critique du travail d’Achille Lazarou L’aroumain et ses rapports avec le grec, Athènes, 1987] in Caragiu Marioțeanu M., Aromânii şi aromâna în conştiința contemporană, Bucarest, Ed. Academiei române, 2006, p. 100-112. (Articol aăarut iniţal în Revue roumaine de linguistique, XXXIII, 4, 1988).
4 February 2022 à 12:27 pm
Ca sa rezumam pozitia ambigua a lui Vladimir Cretulescu : toate identitatile sunt constructe artificiale, dar subsumarea aromanilor identitatii nationale românesti este constructul care porneste de la realitatile cele mai autentice si profunde, este constructul cel mai viabil si coerent. Modernitate epistemologica pusa sub slujba paradigmelor national-conservatoare si national-romantice ? Cat despre sinteza asa-ziza admirabila a lui Max Demeter Peyfuss, nu numai ca aceasta, dincolo de meritele sale, a grevat studiile domeniului si orientat unilateral cercetarea catre directii si teme marunte, inghuste si pasionale care nu epuizeaza deloc istoria aromanilor (in esenta, aromanii ca provocare, obiect si miza pentru diversele state-nationale sud-est europene cu ideologiile si interesele lor cu tot), dar se si surprinde la autor o aplecare nefericita catre demistificari teribiliste, ieftine si usoare precum si o tendinta la inovatii spectaculoase cu orice pret. De pilda, cand incearca sa-l tranforme, deloc documentat si total gratuit, pe Sina, ale carui perfomante finantiare, industriale si negustoresti pe mare scara continentala (si care mondiala) sunt foarte bine documentate si deloc singulare pentru aromanii diasporici de la Viena, intr-un escroc perfid care l-ar fi furat masiv pe Ali Pasa la moartea tiranului (un tiran foarte abil care s-a imbogatit, intre altele, furandu-i permanent pe aromani de fapt). Cat despre Moscopolea, dezvoltarea si stralucirea ei si ale diasporei sale, incercarea sa de demistificare este ieftina si pur speculativa. Nu sunt intr-adevar foarte multe documente interne si externe, dar acestea sunt perfect convergente si caracterul lacunar e perfect explicabil in sine : distrugerile masive pentru cele interne, institutiile de auto-guvernare “sui generis” si viata neatarnata pentru cele externe, etc. Moscopole nu era de altfel decat o cetate (cei mai importanta) dintr-un lant intreg de asezari urbane aromane infloritoare si active care ajungeau pana in centrul si sudul Pindului.. In conditiile in care tendinta istoriografica majoritara este inca negarea si miscoarea rolului istoric al aromanilor sau apropriara sa de catre altii, pare destul de cuidat sa vina un istoric de origina aromane ale carui preoupatii principale sunt demistifacarile…
4 February 2022 à 2:23 pm
Max Demeter Peyfuss ramâne, orice s-ar zice, referenta cea mai fiabila pt perioada legată de “chestiunea națională” (1865-1913).
4 February 2022 à 8:13 pm
Referinta poate ce mai fiabila, dar numai pentru perioada de declin (pe plan colectiv, nu pe plan individual) a aromanilor, in care acestia, dislocati, saraciti, imprastiati, dezradacinati fiind, sunt adeseori transformati in pioni pusi pe tabla de sah a intereselor diferitelor tabere nationale si actori politici, perioada pe care Max Demeter Peyfuss o ridica istoriografic, intr-un mod artificial (numind-o chiar “chestiunea aromana”), la rangul de perioada-cheie, lasand in umbra (cu demistificari dubioase care mutileaza istoria diversa, bogata, complexa si profunda a aromanilor) tot ceea ce este cu adevarat interesant, original si relevant in istoria, societatea si cultura aromanilor, lasand in umbra toate factorile care fac pana la urma ca istoria aromanilor merita a fi cunoscuta si promovata epistemologic si axiologic la scara mai mare, dincolo de certurile balcanice marunte, pasionale si arhaice, tot ceea ce ii defineste, ii individualizeaza si ii caracterizeaza cel mai bine pe aromani ca realitate relativ distincta. Max Demeter Peyfuss este si cel care a scris ca aromanii sunt, fara drept de apel si in mod incontestabil, “români” din punct de vedere “stiintific” (adica etnogenetic si glotogenetic, lucru foarte contestabil in sine). Il pretuiti atat pe Max Demeter Peyfuss pentru ca acesta ar fi cercetat si acoperit foarte temeinic perioda (cea mai putin interesanta) asa-zisa nationala a aromanilor, dar ii reprosati totodata lui Vladimir Cretulescu ca acesta s-a ocupat numai de aromanii (adesoeri dezradacinati) care si-au asumat (in conexiune cu românismul “national” deci, conexiune mai stransa in sec XIX-XX si mult mai putin astazi pentru unii) un discurs identitar national aroman propiu. Limitand analiza sa la aceste aspecte inghuste pana la urma, Vladimir Cretulescu a mers de fapt si el (dar cu un orizont factual si notional mai larg, caci se raporteaza atent, si cu un instrumentar teoretic mai modern, si la discursul identitar aroman latinist mai autohtonizant si autentic) pe linia de interpretare a lui Max Demeter Peyfuss, prin care acesta din urma a contribuit semnificativ sa orienteze peren si persuaziv cercetarea academica (mai mult romaneasca de fapt) spre anumite directii doar, de interes limitat (ceea ce numeste el “chestiunea aromana”).
5 February 2022 à 9:21 am
ar fi bine, când va referiți la situatii precise, sa citați sursa, mă refer la tiranul abil Ali pasa furat de escrocul Sima, Peyfuss a scris mult…
6 February 2022 à 2:29 am
Vedeti de pilda aici, incepand de la min. 6, unde Peyfus emita ipoteza ridicola ca avarea colosala a familiei Sina (ale carei performante comerciale, industriale si finantiare extraoridnare sunt, repet, perfect documentate inca din epoca in care acestia aveau companii comerciale in Tracia in sec XVIII) vine din furtul banilor lui Ali Pasa (il tranforma cu acest prilej pe acel tiran predator care a profitat atat de munca si de priceperea multilaterala a aromanilor in foarte mare bogatas furat de aromani).
https://www.youtube.com/watch?v=UZhAy477t8w
Ce facem cu marele banchier Carja, care era, s-a spus, mult mai bogat decat Sina inainte de mortea lui Ali Pasa ? Pe cine l-ar fi furat si el ? Ce facem cu marele banchier Darvari ? A furat si el pe cineva ? Sunt multe alte exemple. Nu va suparati, dar aceasta tendinta oportunista hipercriticista si teribilista (perversa, zic eu) la inovatii spectaculoase cu orice pret se suprinde prea des la Peyfuss. Va dau un alt exemplu. Dansul emite ipoteza total gratuita ca Moscopole nu a fost distrusa de albanezii musulmani cu prilejul evenimentelor cunoscute din anii 1768-70 (in care albanezii musulmani basibuzuci au distrus toate marile asezari urbane aromane prost militarizate, din Lanca pana in Linotope, au scapat insa atunci asezarile cu armatolate bine structurate, din Pind, din Olimp, etc.), ci de armatoli (in foarte mare parte aromani deci) degenerati in briganzi.
Se pare ca Peyfuss nu stie ca armatolii (care actionau mai jos oricum) au degenerat pe alocuri in briganzi puri (dar fara sa distruga definitiv orase intregi !) doar in situatii precise : cand erau considerati ca atare si de crestini si cand numai erau populari, cantati, ajutati de acestia (din care proveanu), cand numai aveau aureola armatolilor, cand numai erau deloc capitanate, cand nu se mai punea problema sa lupte pentru liberarea crestinilor, etc. S-a intamplat de pilda ca armatolii sa comite multe acte de brigandaj impotriva crestinilor in Asproptamos dupa revolutia ratata din zona din 1821. Au impus atunci multe rechezitiuni fortate asupra crestinilor, i-au dezbracat, si au fost multe cazuri de acest gen cel putin pana in 1878. La farserotii nomazi brigandajul era mai frecvent insa. Nu e mai putin adevarat ca imprejurarilor istorice ale marilor distrugeri din jurul anilor 1770 sunt bine cunoscute si protagonistii lor sunt de asemenea bine cunoscuti. Peyfuss ignora ca toate fenomenele de brigandaj din zona pe foarte mare scara din sec. XVIII (sase in total) s-au datorit numai albanezilor musulmani.
6 February 2022 à 8:36 am
Multumesc pt documentarul asta filmat, nu îl știam. O ipoteza rămâne o ipoteza, cât timp nu e demonstrata și cât nu sunt formulate argumente care sa demonstreze contrariul, ea rămâne o ipoteza. În schimb, numai stereotipurile copilărești vehiculate după prăbușirea administratiei otomane (datorită de altfel mai ales propriilor ei contradicții) pot acredita idea ca marile averi despre care vorbești în momentele de criza din secolee 18-19 au fost făcute doar datorită “priceperii multilaterale a aromanilor”!
6 February 2022 à 6:31 pm
O ipoteza gratuita care nu se sprijina pe nimic (factual sau teoretic) nu merita nicidecum sa fie considerata ipoteza, ci doar speculatie teribilista lipsita de orice valoare stiintifica (mai ales cand autorul cam obisnuieste sa emite asemenea “ipoteze”).
Chiar nu inteleg ce vreti ce dati de inteles cand scrieti ca dinamismul, emanciparea si dezoltarea, pe multe planuri, a centrelor urbane aromane precum si larga lor expansiune comerciala si fianciara (etc) diasporica reticulara a locuitorilor lor nu trebuie in primul rand puse pe seama meritelor si performantelor aromanilor, ci, inclusiv, pe cine stie care conjonctura istorica externa foarte fericita si indepartata de normalitate de care ar fi profitat acestia. Marile centre urbane aromane au cuoscut dezvoltarea lor importanta in sec.XVII-XVIII, inainte deci de prabusirea administratiei otomane. Prabusirea administraitiei otomane, si insecuritatea aferenta, au marcat dimpotriva declinul colectiv a puterii lor in zona. Familia Sina a stabilit retele si circuite comerciale terestre si industriale (cu monopol continental in industria bumbacului intre altele) deosebite de dinamice si performante intre Macedonia rasariteana (Seres, etc.) si spatiul germanic si chiar nu vad de care imprejurari istorice externe fericite indepartate de normalitate ar fi profitat ei cu acest prilej.
Imprejurarile externe nu erau deloc favorabile teoretic pentru crestini in lumea otomana (cu exceptia vechii aristocratii bizantine, de care nu faceau parte aromanii) si dezoltarea centrelor urbane aromane (care nu pot fi tipologizate usor, au resorturi foarte complexe) precum si larga lor expansiune diasporica reticulara externa (care iar are resorturi complexe) s-au datorat in primul rand organizarii lor interna sociala, economica si instutionala (surpinsa de multi observatori valorosi) foarte originale in contextul otoman (si nu numai). Daca ma ajuta bine memoria (poate ca confund), demistificatorul Peyfuss a incercat iar sa banalizeze aceasta organizare cu resorturi asa de complexe si originale, vazand in ea un egalitarism muntenesco-pastorial corporatist arhaic (alta teorie demistificatoare ridicola, care nu-i face cinste deloc). Interlandul lor otoman nu e era favorabil teoretic si acesta a devenit chiar o foarte mare problema (insolvabila) cu timpul. Au fost multi alti munteni crestini autonomi in lumea otomana, dar acestia nu au cunoscut nicedecum dezvoltarea aromanilor. Sa terminan cu acest pseudo sprit auto-critic.
Cand am invocat priceperea multilaterala a aromanilor de care a avut ocazie sa profite mult si Ali Pasa, ma referam la pleiada intreaga de guvernatori, de sfetenici, de dragomani, de banchieri, de mari negustori, de medici, de arhiteci/constructori, de mestesugari cu inalta voloare aduagata (sculptori, argintari, etc.), de ministrii, de ambasadori sau de aromatoli majori (ca Vaia, Caraiscachi sau Paliopol) aromani care stateau adeseori, intre altele, in fruntea vietii economice si administrative ale Pasei sale. Nu e nimic rau (sau copilaresc) sa cunosti lucid si sa vezi aceste adevaruri istorice fundamentale. Negarea sau miscorarea lor de catre aromani este dimpotriva inradacinata intr-o intelegere total gresita a spritului critic si stiintific (sau eventual de ignoranta istorica).
Repet, din moment ce exista un asemenea dezechilbru istoriografic si epistemic in practica istoriei aromanilor (cu negarea sau aproprierea “avutului” lor istoric, care nu e doar a lor uneori, de catre altii, aceasta tendinta demistifcaoare este una foarte pagabuoasa si dezechlibrata. Asta nu inseamna deloc gajuri de seriozitate intelectuala, de maturitate stiintifica si de spirit critic, dimpotriva chiar.