Feb 11
J.-R. Trochet despre romanoi, romaïoi şi valahi
Cu De l’Empire à la tribu, Jean-René Trochet inaugura în 2016 o serie de cercetări erudite despre supravieţuitorii ordinii romane într-o zonă situată în Albania de nord şi Dalmaţia meridională, zonă pe care o extinde la peninsula balcanică şi dincolo de ea în Les Romains après Rome, carte apărută în septembrie 2022.La originea acestui interes pare a fi un articol din magazinul Courrier international despre persistenţa în regiunile muntoase încă tribale din nordul Albaniei a răzbunării familiale ai căror protagonişti erau mai ales catolici.
Read more: J.-R. Trochet despre romanoi, romaïoi şi valahiCu atât mai intrigat cu cât în Europa catolică ultimele cazuri de acest tip au fost atestate în secolul VIII în Irlanda, J.-R. Trochet întreprinde o analiză foarte fină asupra tot ceea ce putea releva de romanitate după invazile avaro-slave concentrându-se pe ansamblul urban care s-a menţinut cât de cât în jurul lacului Skodra între secolele VI-VII şi sfârşitul Evului Mediu. Pe jumătate « de coastă », pe jumătate « din interior », deci într-o relaţie constantă cu societăţile agro-pastorale din munţi, această romanitate urbană se diferenţiază atât de romanitatea dalmată, exclusiv « de coastă », cât şi de comunele albano-epirote de la sud de Durazzo (Durrës).
Un interes deosebit est acordat semi-nomadismului pastoral itinerant în sânul comunelor albano-epirote. Fiind vorba de un « gen de viaţă » (genre de vie) care s-a menţinut până în secolul al XX-lea la valahi, aceasta permite să întrezăreşti prin analogie anumite legături care au putut să se ţeasă între oraşele care au conservat o populaţie romană în Albania de nord şi populaţia de pe munţii din împrejurimi chiar dacă aceasta din urmă nu practica semi-nomadismul valah ci un soi de transhumanţă într-un perimetru limitat care o punea în legătura cu cei de la şes. Dar cealaltă trăsătură a valahilor este păstrarea unei limbi derivată din latina populară. Ce loc puteau ei ocupa în romanitatea care a supravieţuit căderii Romei şi dezordinelor care au urmat ? Cititorii care au putut fi frustraţi de absenţa unui răspuns satisfăcător la această întrebare pot să se considere copleşiţi la lectura noii cărţi semnată de J.-R. Trochet care este tot aşa de densă dar mai abordabilă decât precedenta.
Romanoi, romaïoi şi valahii
Printre « romanii de după Roma » aşa cum reiese din urmele pe care le-au lăsat, J.-R. Trochet distinge mai multe categorii tratate separat înainte de a fi confruntate între ele. Pe de o parte, sunt aceia pe care îi găsim în Occident, la originea feudalităţilor fondate pe baza dreptului roman, şi Romanoi, zişi şi latinii de pe coasta dalmată a căror limbă romanică va ceda locul veneţienei şi mai apoi croatei. Pe de altă parte, îi avem în Balcani pe Romaïoi, care vor prelua instituţiile romane în cadrul Imperiului bizantin, şi pe valahi. Romanitatea bizantină va dobândi mai târziu un caracter oarecum paradoxal având în vedere că reprezentanţii ei sunt elenofoni, limba lor administrativă, de biserică, de cultură este greaca, ceea ce nu are cum pune la îndoială legitimitatea lor ca moştenitori ai Imperiului roman, precizează autorul. Cât despre valahi, dacă şi ei fac parte dintre « romanii de după Roma », destinul lor pare să corespundă mult timp aceluia sugerat în titlul cărţii precedente : De l’Empire à la tribu.
Pornind de la sursele existente despre valahi, mai ales bizantine, care sunt rare, împrăştiate, şi se pretează unor interpretări diverse, cum o constata cu regret bizantinologul Petre Năsturel[1], J.-R. Trochet propune o amplă reconstituire a odiseiei lor. Expunerea lui este novatoare şi pasionantă pentru că el recurge, fiind vorba atât de vlahi cât şi de populaţiile cu care ei sunt în contact, la categoriile de geografie istorică, domeniu în care el excelează. Noţiuni precum « gen de viaţă », « comunitate sau societate locală » dar şi « nişe ecologice » sau « ţară », « ţinut » (contrée) favorizează imersiunea cititorului atent în deplasările eratice ale valahilor, în relaţia lor privilegiată cu muntele, în neîncrederea pe care o puteau manifesta faţă de structurile politice şi religioase, sau în « vlăhiile » lor mai mult sau mai puţin efemere care au precedat Valahia cu majusculă, Ţara românească, care se va afirma mai târziu la nord de Dunăre.
« Valahii » sunt definiţi drept « un anasamblu de populaţii romanofones care au trăit şi trăiesc în continuare în Europa orientală şi care provin din descompunerea Imperiului de Răsărit în Balcani între secolele V şi VII » (p. 9). În prezentarea de pe coperta 4 ei sunt prezentaţi ca « Rumani şi Arumani latinofoni din Balcani numiţi cel mai des valahi ». Aceaste forme pe care le-am întâlnit aici pentru prima dată, par construite pornind de endonimele Rrâmânji şi Armânji. Sau poate Rumani se referă la români.
Valahii şi/sau păstorii romanilor
Existenţa populaţiilor romanofone din Panonia la sfârşitul secolului al IX-lea este semnalată în Gesta hungarorum redactată trei secole mai târziu de un autor anonim de pe vremea lui Bela III care povesteşte epopeea dinanstiei fondatoare a monarhiei maghiare. Veracitatea anumitor informaţii vehiculate în acest text sunt puse la îndoială, intenţia autorului fiind evidenţierea faptelor eroice ale strămoşului suveranului. La sosirea ungurilor, acest teritoriu este prezentat ca fiind « quam terram habitarent sclavi bulgari et blachii ac pastores romanorum » (o ţară locuită de slavi, bulgari, valahi şi/sau păstori ai romanilor). Interpretările se deosebesc în funcţie de valoarea copulativă (« şi ») sau explicativă (« adică ») a latinescului « ac ». După ce trece în revistă cele mai semnificative dintre ele şi subliniază punctele lor slabe, J.-R. Truchet avansează propria lui interpretare. Nu trebuie să ne limităm la acest pasaj, scrie el, ci să mergem mai departe în text, mai ales acolo unde este vorba de şeful valah prezentat ca dux blahorum, şi despre romani principes cărora le aparţineau turmele păstorilor romanilor. « Romani principes nu puteau fi altceva decât prinţii români, autorul anonim folosind deopotrivă etnonimul (valahi) şi endonimul (romani) pentru a numi această populaţie şi reprezentanţii ei », scrie J.-R. Truchet, adăugând : « Gesta hungarorum ar fi deci primul text care să facă o aluzie directă la români şi valahi în istorie, prezentându-i ca pe reprezentanţi ai aceluiaşi popor » (pp. 92-93).
De la « romani » şi « valahi » la « români »
Viitorul se va pronunţa asupra soartei acestei interpretări, seducătoare în anumite privinţe. În ceea ce mă priveşte, mă voi mulţumi să împărtăşesc anumite dubii asupra trecerii atât de rapidă de la « romani » şi « valahi » la « români » şi mai ales asupra folosirii noţiunii de « acelaşi popor ». Întinderea spaţiului în care valahii sunt atestaţi este considerabilă, iar împrăştierea lor nu mai puţin de considerabilă. A vorbi de un « tot » acolo unde este vorba de fragmente dispersate care se pretează la deducţii ingenioase dar cu rezultate uneori aleatorii, a devansa intrarea în Istorie a românilor prin demonstraţii savante dar bazate pe dovezi insuficiente nu este totdeauna un exerciţiu inocent, fără impact politic. Desigur, nu acesta este scopul lui J.-R. Trochet în proiecţile sale pornind de la genul de viaţă al comunităţilor sau societăţilor locale. Această carte, precizează el de la bun început, « nu este consacrată dezvoltărilor principatelor române la sfârşitul Evului mediu iar luarea în considerare a limbilor derivate din latină în Europa orientală nu intră în cadrul ei » (p. 10). Avem însă aici de a face cu o tendinţă constantă în România, inclusiv printre istorici de nivel înalt care consideră că este datoria lor să participe la edificarea istoriei naţionale a ţării lor recurgând la racursuri tendenţioase[2].
Esenţializarea romanilor
« Romanii despre care vorbim mai jos nu sunt romanii mai mult sau mai puţin metaforizaţi de gândirea politică europeană. Vorbim despre romanii reali », ne avertizează autorul în introducere (p. 5), reamindind mai încolo că “procesul de metaforizare şi esenţializare a romanilor se va dezvolta în filozofia politică occidentală pornind de la Renaştere » (p. 55). În acelaşi fel, am putea spune, referinţa perfect justificată a priori la Roma, la romani, la latinitatea sau la romanitatea românilor a făcut obiectul unui proces intens de esenţializare pornind de la formarea statului lor modern. Şi, ca atare, această referinţă constituie până în zilele noastre unul dintre fundamentele gândirii politice româneşti. Dar acesta este un alt subiect care merită tratat aparte.
Nicolas Trifon, ianuarie 2023
Biblio : De l’Empire à la tribu : Etat, villes, montagnes en Albanie du Nord (VIe-XVe siècle), 325 p. a apărut la editura PUBS, în 2016, Les Romains après Rome : sociétés, territoires, identités (Ve-XVe siècle), 223 p., a apărut la Armand Colin în 2022. Jean-René Tronchet este profesor emerit la Université Paris -Sorbonne.
[1] « Les Valaques de l’espace byzantin et bulgare jusqu’à la conquête ottomane », în Cahier du Centre d’étude des civilisations de l’Europe centrale et du Sud-Est, n° 8, présentation Georges Castellan, pp. 47-81, Paris, 1990.
[2] Putem cita în acest sens studiul lui Stelian Brezeanu despre « oraşele părăsite » de pe malul drept al Nistrului pe care se bazează şi J.-R. Trochet în demonstraţia sa (pp. 93-94). Construite de romani ca avanposturi în secolul al doilea, aceste oraşe au fost probabil distruse de proto-bulgari în jur de 680. Constantin Porfigeretul semnalează existenţa unor ruine şi urme de cruci pe aceste locuri la mijlocul secolului al X-lea. Analiza detaliată a situaţiei complexe care a urmat, centrată mai mult pe pecenegi şi pe cumani decât pe români, îl duce pe istoricul român la o concluzie fără apel : « Toponimia din Moldova meridională de la începutul veacului al X-lea dovedeşte, fără putinţă de tăgada, existenţa unei întinse “pânze de populaţie românească” ori a unui nucleu de conservare şi mai târziu de expansiune demografică a elementului românesc. Ori, poate mai exact, o “tara românească” de rocă arhaică, bazată pe comunitatea de drept ce se regăseşte mai târziu în formulele “legea ţării”, “legea românească” ori jus valachicum, ca în multe alte “ţări românesti”. Existenţa ei se sprijină pe surse istorice, lingvistice şi arheologice, si tot ele fac lumină asupra destinelor acestei comunităţi romanice după evenimentele violente de la mijlocul secolului al XIl-ea : dislocarea ei de noua furtună dezlănţuită de neamurile turanice în regiune şi replierea populatiei românesti spre zonele colinare din nord, unde avea sa găsească mai multă securitate, înainte de a-şi elabora structuri proprii de stat în cadrul voievodatului Moldovei ». (« Toponimy and ethnic realities at the lower Danube in the 10th century : the « deserted cities in the Constantin Porphyrogenitus De administrando imperio », Annuario. Istituto romeno di cultura e ricerca umanistica, 4, 2002, pp. 19-46.)