TRA ARMANAMI

Documentele editate de Vadim Guzun şi Cristina Preutu în cartea intitulată « Macedoneanul », Nida Boga în dosarele Securităţii, 1959-1974, ne ajută să situăm punctul de plecare al unor schimbări care vor lua amploare în lumea aromână după 1989. L-am putea numi « momentul Boga », referindu-ne la pledoariile istoricului şi scriitorului Nida Boga (1886-1974) în favoarea limbii aromâne într-o perioadă în care « chestiunea aromână » era tabu în România. S-ascâpâm barim grailu… multu vrute Vasili Barba, îi scria acesta în 1970 viitorului editor al revistei Zborlu a nostru care, împreună cu mulţi alţii (Iancu Perifan, Tiberiu Cunia, mai târziu Kira Mantsu Iorgoveanu, etc.), va face tot posibilul să ducă mai departe mesajul poetului. [Text apărut în revista Sud-Est cultural n° 3 (2017)]

După patruzeci şi doi de ani de cenzură integrală (1947-1989), era inevitabil să iasă la lumina zilei în România tot felul de mărturii despre această perioadă scrise sau culese deseori în condiţiile celei mai stricte clandestinităţi. Cele cu caracter ficţional, nuvele, romane, poezii, etc., literatura zisă de sertar, s-au dovedit destul de decepţionante faţă de zvonurile care circulau în lumea literară în ultimii ani ai regimului comunist. Mai numeroase şi mai pasionante au fost scrierile cu caracter autobiografic, ele având în plus uneori şi o anumită valoare literară. Retrospectiv, aş spune că aceste mărturii apărute mai ales în primii zece ani după eliminarea lui Ceauşescu, au avut, una peste alta, un impact limitat mai ales având în vedere că ele se pierdeau într-un discurs tot atât de radical pe cât de superficial de condamnare a regimului comunist susţinut deseori chiar de aceia care puţin înainte aderaseră din interes sau convingere la valorile acestuia. Nu mai rămânea mult loc pentru nuanţele şi observaţiile făcute pe viu de autorii unor asemenea mărturii. Ele erau valorizate mai ales în măsura în care confirmau şi ilustrau discursul unanim plebiscitat.

Arhivele Securităţii ne-au rezervat însă unele surprize. În anumite rânduri ele apar atât ca un preţios complement în materie de mărturii – bineînţeles de o natură foarte specială având în vedere felul în care au fost consemnate – cât şi o sursă de informaţii nu mai puţin preţioasă despre felul în care funcţiona regimul comunist, despre diversele forme de complicitate dar şi despre situaţia dramatică în care se regăseau victimelor acestuia. Mă refer mai ales la aspectul pur documentar al arhivelor, lăsând la o parte revelaţiile privind colaborarea cu Securitatea a unora sau a altora care se succed până azi şi care au un efect deleter nu numai prin consecinţele lor imediate dar şi în gestiunea publică a trecutului.

Documentele editate de Vadim Guzun şi Cristina Preutu în cartea intitulată « Macedoneanul », Nida Boga în dosarele Securităţii, 1959-1974, apărută anul acesta la Bucureşti (Mediadocs Publishing), constituie un bun exemplu în acest sens. De la bun început, în acest nou volum al seriei « Afaceri Orientale » iniţiată de Vadim Guzun, suntem confruntaţi cu o serie de dileme. Cine este autorul ? Securitatea sau Nida Boga, « ţinta » ? Ce sunt agenţii consemnaţi în raporturile şefilor lor sub numele de « sursă » cărora Nida Boga li se destăinuie ? Coautori, având în vedere « caracterizările » redactate de ei pe marginea rapoartelor, editori ai textului pe care l-au « cules » oral prezentându-se sub o falsă identitate, înainte de a-l transcrie ? Dacă luăm în consideraţie faptul că în afară de Securitate aparatul judiciar joacă si el un rol prin deliberările sale reproduse în carte nu putem oare conclude că statul român e în ultima analiză autorul cărţii? Întrebările la care nu e uşor să răspunzi nu se opresc aici. Ignora cu desăvârşire sau realiza N. Boga că interlocutorii săi puteau fi agenţi ai Securităţii ? În al doilea caz, nu cumva dorea el să lase o urmă, să transmită un mesaj ? Raportând spusele lui, agenţii nu cumva deveneau oarecum şi ei complici?

« Obiectivul fiind prea bătrân, nu este indicată arestarea sa,

deşi sunt motivele pentru aceasta »

Un lucru este însa cert si anume « profilul » personajului central, Leon T. Boga, zis Nida (de la Leonida) Boga, nume de cod « Macedoneanul », reamintit cu ocazia fiecărui proces-verbal. Născut la Veles (Imperiul otoman, azi Republica Macedonia) în 1886, el a absolvit liceul românesc de la Bitolia înainte de a studia literele şi istoria la Bucureşti. După 1918, el organizeză şi conduce direcţia regională a arhivelor statului la Chişinău unde ocupă postul de director al liceului « Alexandru Donici » şi, în paralel, desfăşoară o prolifică activitate publicistică (Basarabia, Cuvânt moldovenesc, Săptămâna…) şi editorială. În 1944, el este evacuat la Bucureşti unde se pensionează după câţiva ani.

Primele note informative, în legătură cu relaţiile lui cu foşti înalţi demnitari basarabeni refugiaţi la Bucureşti, datează din octombrie 1959. N. Boga are 73 de ani. Aceste relaţii, la început, scrierile lui în aromână şi informaţiile privind conexiunile lui cu macedonenii, după aceea, vor face obiectul celor 93 de piese ale dosarelor reproduse în carte. Ultima, datată din iulie 1974, consemnează decesul lui. Cu toate că dosarul său e închis în iunie 1962, după ce a figurat ca martor al acuzării în procesul fostului vice-primar de la Orhei Petre Guciujna, condamnat la zece ani pentru « uneltire contra ordinii sociale » (p. 251), el va fi menţinut în evidenţa « elementelor duşmănoase ». Documentele din dosar arată că, până la sfârşitul vieţii, N. Boga rămâne pe poziţii extrem de critice faţă de « regimul democrat-popular din RPR », poziţii de aceiaşi factură ca acelea care îi sunt reproşate lui P. Guciujna şi pentru care acesta a fost condamnat. « Boga a spus că-i pare rău că n-o să trăiască să vadă cum ‘’cum o să se destrame tot eşafodul socialist’’ », raportează agentul Vlaicu în 1967, deci după cinci ani de la închiderea dosarului (p. 291). În termenii în care e formulată în procesul-verbal al interogatoriului care i s-a luat în calitate de martor al acuzării, declaraţia lui N. Boga este o adevărată piesă de antologie :

În încheiere, declar că Guciujna Petre este un « om de încredere » al  basarabenilor « credincioşi » cauzei lor sfinte de « eliberare » a Basarabiei. De asemenea, Guciujna Petre elogia pe Andreescu Traian, spunând că amândoi nutresc acelaşi gânduri duşmănoase împotriva regimului democrat-popular. (P. 180.)

Este suficient să suprimi ghilimelele pentru ca acuzaţia să devină un omagiu şi să-ţi imaginezi pe fostul edil al Orheiului folosind astfel de formule tipic staliniste pentru ca să realizezi grotescul situaţiei. Acelaşi grotesc reiese şi din declaraţia făcuta de poetul Ion Buzdugan (1889-1967) în legătură cu N. Boga :

Spunându-i numitului Boga Leon să caute să-şi adapteze literatura şi lucrările sale conform orânduirii noastre, el mi-a spus că nu poate, pentru că el nutreşte sentimente de nemulţumire la adresa regimului democrat-popular din RPR. Declar că o parte din aceste lucrări reacţionare, în special poezii, mi le-a citit şi mie numitul Boga Leon. (P. 219.)

Nu este exclus ca N. Boga « să fi fost obligat să aleagă între declanşarea propriei acţiuni penale şi delaţiune », citim în prezentarea semnată de editorii cărţii al cărui titlu « Duşmănos dar util » (p. 28) reia o formulă din dosar, în timp ce Maria Pariza, care semnează prefaţa, consideră ca nereprezentativă « cedarea » lui N. Boga pentru imaginea personalităţii sale. « In astfel de cazuri nu trebuie aplicată o logică simplă, haiducească » (p. 16). Putem adăuga la rândul nostru că, spre exemplu, şi Petre Guciujna, fusese recrutat în 1956 ca informator (p. 27) şi chiar fiul lui Nida Boga, medicul Nicolae Boga, cu care era aparent în relaţii bune, a colaborat cu Securitatea ajutând-o să recupereze anumite manuscrise în ajunul morţii tatălui său (p. 312). Născut în 1886, N. Boga pare să fi scăpat de arestare mai ales datorită vârstei înainate. « Obiectivul fiind prea bătrân, nu este indicată arestarea sa, deşi sunt motivele pentru aceasta », citim in nota datată din 13 noiembrie 1961.

Tot Maria Pariza atrage atenţia asupra « golului informaţional » produs de scoaterea din circuitul public al intelectualilor care începuseră cariera înainte de venirea comuniştilor la putere, de acum înainte puşi pe linie moartă când nu sunt încadraţi în categoria de duşmani al regimului (p. 14). Ei bine, arhivele Securităţii ne permit în felul lor să acoperim, cel puţin parţial, acest gol menţinut aproape o jumatate de secol. Putem astfel urmări pas cu pas cum trăia, cum gândea, cum vedea lucrurile o persoană precum N. Boga. Spre exemplu, criticile pe care el le face la adresa regimului sunt circumstanţiale, precise şi pertinente. N. Boga se referă la problemele legate de viaţa de zi cu zi nu numai a « proscrişilor » ci şi a oamenilor de rând, denunţă scumpirea bunurilor de larg consum, privilegiile celor care dispun de sume frumoase de bani la CEC si pot să-şi permită călătorii în străinatate, critică omniprezenţa cadrelor de partid în economie şi absenţa iniţiativei particulare, dă drept exemplu reformele din Iugoslavia lui Tito, se pronunţă pentru « desfiinţarea armatei de activişti şi securişti care trăiesc pe spinarea muncitorilor » (p. 292). Contrastul cu interpretarea caricaturală a agenţilor care consemnează aceste critici în notele informative este frapant.

Meritul cărţii nu se limitează însă la descrierea condiţiei devenită subit subalternă şi stării de spirit a tuturor acestor persoane reduse la tăcere atunci când nu sunt constrânse să joace rolurile care le sunt atribuite de aparatul represiv. Ea ne permite să reconstituim geneza unei noi vocaţii a eroului nostru, la o vârstă deja înaintată, aceea a creaţiei poetice în limba maternă, în aromână. Faptul că o asemenea vocaţie – care va avea şi un anumit impact politic în destinul lumii aromâne, cum vom încerca să o demonstrăm mai departe – a fost provocată şi alimentată de nenorocirile care s-au abătut pe capul autorului şi semenilor lui face parte din aceste prea frecvente paradoxuri din istoria zbuciumată a unei ţări ca România.

« Naţionalistul basarabean » care « se întâlneşte mai des cu prietenii lui macedoneni »

 În scurta istorie a literaturii aromâne, N. Boga constituie un caz aparte, intrigant din mai multe puncte de vedere. În toată viaţa sa el nu a publicat decât câteva mici texte literare, scrise în anii liceului[1]. Opera sa poetică, compusă mai ales după 1944, nu a început să fie publicată decât după moartea sa, pornind de la manuscrise pe care el reuşise să le transmită prin diferite căi, cea mai pare parte dintre ele fiind confiscate de Securitate. « [Boga] este cel mai productiv dintre scriitorii aromâni » scrie Hristu Cândroveanu în prezentarea autorului celor câteva sonete publicate în Antologia liricii aromâne apărută în 1975, înainte de a preciza că majoritatea scrierilor acestuia (« douăzeci de volume ! ») sunt în stadiu de manuscrise[2].

Ce aflăm, concret, din notele si rapoartele Securităţii în legătură cu noul parcurs literar al fostului arhivar, pedagog si publicist basarabean din perioada interbelică ? La Chişinău, el « a desfăşurat o intensă activitate naţionalistă şi a grupat în jurul său mai multe elemente din localitate şi, în general, nu există intelectual pe care să nu-l fi cunoscut » (p. 55-56), suntem informaţi în prima notă informaţională din dosar semnată de un anume Moiseev, probabil basarabean. Totuşi numele personalităţilor basarabene prestigioase precum Pantelimon Halipa sau Ion Buzdugan cu care era în contact N. Boga vor deveni tot mai rare în documentele următoare. Chiar în această notă, datată din 4 noiembrie 1959, aflăm că N. Boga, care iniţial fusese luat în evidenţă ca « naţionalist basarabean » (p. 23), « se întâlneşte mai des cu prietenii lui macedoneni, însă sursa [agentul Moiseev] nu-i cunoaşte pe aceştia » (p. 56)[3].

Majoritatea notelor următoare sunt semnate de Vlaicu (Petre) şi de Voicu, de origine aromână, traducatorului poeziilor lui N. Boga cu care probabil conversa în « dialect ». Lui Vlaicu îi va oferi N. Boga o cărţulie de versuri tipărită în 1947, când lucra la Editura Gh. Mecu, intitulată Înfometare [de fapt Întomnare]. Cărţulia « nu poartă nici un fel de [menţiune de] editură », precizează acesta, nu a fost « difuzată oficial » şi « conţine poezii despre români macedoneni, pe care îi prezintă dârji, neînfricaţi şi dornici de libertate » (p. 61).

Din nota de pe 9 septembrie 1960 aflăm că « cercetările făcute altădată [de N. Boga] ţineau să dovedească românitatea poporului nostru pe aceste locuri » dar că « preocuparea sa principală în prezent este scrisul în dialect român-macedonean ». « Ramura românilor macedoneni în prezent este cu desăvârşire lăsată în plan secundar şi el încearcă prin scrisul său, chiar dacă nu va vedea lumina tiparului să contribuie la evidenţierea unei probleme de mare importanţă ». A mai spus că « l-a vizitat pe fostul său profesor Popescu-Mehedinţi [Simion Mehedinţi, 1868-1962] căruia i-a spus cu ce se ocupă el în prezent şi care « l-a felicitat şi sărutat, îndemnându-l să scrie cât mai mult » (p. 99-100).

Notă informativă n° 25, datată din 23 decembrie 1960 :

Boga i-a arătat sursei 7 caiete scrise în dialectul macedo-român, în care ‘’scoate în evidenţă calităţile sufleteşti ale macedo-românilor împrăştiaţi în toată peninsula balcanică’’. Despre aceste caiete, Boga s-a exprimat că « evidenţiază naţionalismul macedonean ».  Boga si-a exprimat regretul că nu a putut să le trimită în America. (P. 118-119.)

După care sursa raportează memoriul făcut de interlocutorul sau împreună cu Tache Papahagi la Academia RPR « în problema sprijinirii literaturii macedo-române, apelând la academicianul Grigore Moisil, care este căsătorit cu o macedoancă » [Viorica născută Constante] precum şi o intervenţie pe lângă academicianul Graur care « nu vrea să admită că macedonenii fac parte din aceeaşi structură a neamului românesc » Cu aceeaşi ocazie, Boga insistă asupra faptului că « întâlneşte macedoneni la tot pasul în Bucureşti… discută cu ei în dialect şi-i îndeamnă să nu-şi uite ‘’limba şi neamul din care fac parte’’ ».

« Trecând pe panta amintirilor – citim în nota 38 din 1 septembrie 1961 în legătură cu un eveniment care a avut loc cu 4-5 ani în urmă -, Boga i-a povestit sursei despre un fel de şedinţă pe care a ţinut-o cu o serie de macedoneni în casa Simota, pe alea Patriarhiei, lângă casa Costefaru [Costaforu] când s-au citit versuri şi proză ‘’cam indigestă pentru actualii conducători’’. » Cu toate că s-a aflat ca în vecini avea loc o percheziţie, asistenţa a rămas să asculte oratorii până la capăt (p. 156-157).

 Un « exces de patriotism local »

În referatul trimis zece zile după nota informativă precedentă, locotenenul de securitate A. Pasăre conclude : « Sus-numitul desfăşoară o activitate duşmănoasă şi prin scrierea unor poezii cu conţinut naţionalist » şi cere « să se aprobe efectuarea unei percheziţii domiciliare la numitul Boga » (p. 161). Ea va avea loc pe 4 octombrie 1961. În afară de caietele în aromână, vor fi confiscate o serie de cărţi şi reviste, care vor fi « distruse prin ardere pentru că nu prezintă importanţă operativă » (p. 270). O listă detailată a documentelor este prezentată (p. 270-274).

Agentul Voicu este autorul a două note informative care ne trimit, succesiv, la critica literară şi la ancheta poliţienească. In prima, primită de căpitanul N. Popescu în ziua de 13 noiembrie 1961, el propune un « studiu » al unui caiet de poezii intitulat « Ma s-crişteam », adică « dacă creşteam, în traducere liberă, în sens de a se ridica la un rang superior, la o măreţie », precizează agentul. Caietul conţine o descriere amănunţită a două categorii de personaje. Pe de o parte, avem câteva zeci de macedoneni frecventaţi în perioada 1944-1947 printre care anumiţi oameni de ştiinţă, artişti, negustori reputaţi dar şi unele persoane « care după 1944 aveau o poziţie politică bună, ca, de exemplu, Firserotu [militant comunist de şoc, lichidatorul Societăţii de cultură macedo-română] şi [Sotir] Haiduli ». Pe de altă parte, caietul conţinea o reconstituire în versuri, pe un ton ironic, a atmosferei din cafeneaua lui Tache Barsa, din pasajul Blanduziei, « foarte frecventată, până după 1948, de macedoneni şi, în special, de afaceriştii care traficau aur şi valută străină ». (p. 183-184). La cererea Biroului, trei săptămâni mai târziu, agentul trimite o listă detailată a persoanelor de la cafeneaua lui Barsa la care făcea aluzie N Boga : numele, transcris deseori aproximativ, o scurtă sinteză a discuţilor purtate şi date despre trecutul lor politic (a fost, sau nu, legionar, necunoscut de sursă, etc). 14 nume ale unor persoane probabil mai în vârstă, prezentate ca jucând table, 5 persoane care discută în şoaptă, pentru ca le e frică de « roşii » şi 33 care în discuţile lor îşi impart lumea ; unul ia Abisinia, celălalt Egiptul, altul, un fost legionar, Israelul, etc. (p. 194-198).

Decizia Biroului, semnată de căpitanul Popescu : « Această notă va fi dată spre exploatare la Serviciul II-« Naţionalişti ».

Comentariul agentului Voicu despre manuscrisul « Bitule-Bucureşti 1908-1948 » :

Cu excepţia versurilor care încheie caietul, în cuprinsul tuturor celorlalte poezii nu există probleme politice sau alte aluzii. În versurile de încheiere însă, intitulate « Minuta Blăstimată » [Clipa blestemată], autorul este apucat de un exces de patriotism local şi o nostalgie după locurile natale din Macedonia şi deplânge pe macedonenii rămaşi în munţii Pindului şi Gramos pentru că în timpul când a scris aceste versuri în aceste regiuni era războiul civil din Grecia cu generalul Marcos. Ultimile versuri [conţin] accente mai puternice în sensul că poporul macedo-român trebuie să aştepte, pentru că popoarele nu pier, timpurile se vor schimba şi atunci poporul macedonean va reînvia şi toţi cei împrăştiaţi în lumea întreagă [vor putea] să se adune din nou. Este o aluzie la Macedonia independentă, pe care autorul o visa, ca şi macedonean. » (P. 201.)

« Pentru macedo-românii goniţi din Banat »

Nota informativă n° 54/18.12.1961 conţine un document poetico-politic surprinzător pentru perioada în care a fost scris, chiar dacă el n-a circulat decât în mod confidenţial. Este vorba de caietul intitulat « Armânamea di tu Vlăhie » [lumea aromână din România]. Neputând să le rezume, « sursa », adică agentul Vlaicu[4], a tradus patru poezii din caietul intitulat « Golgota » care « prezintă unele aluzii la situaţia politică internă şi la situaţia macedonenilor din România în perioada 1946-1951 ». Prima, intitulată « Pentru macedo-românii goniţi din Banat », constă într-o condamnare explicită a deportării aromânilor din Banat din 1951, eveniment care va juca un rol important în memoria lumii aromâne până în zilele noastre. Fiind vorba de un inedit, poezia a fost postată pe Forumul Armânamea imediat după ce cartea a apărut în librării :

 

De când aţi aruncat din mână carabina

Şi  aţi lăsat pădurile din Gramoste

Blestemuri grele ştiu să spună gurile voastre

Pentru că viaţa voastră a ajuns de catran

Aţi împrăştiat avutul nostru

Câştigat de ani de zile cu sudoare

Şi nici nu aveţi nădejde de apărare.

Cadrilaterul, Dobrogea şi Banatul

Sunt pline de morminte macedo-române

Le ţine minte şi noul născut din leagăn

Au luat hotărâre să vă poarte din nou pe drumuri

Suspinul vostru mi-a parvenit de departe

Şi de plâns lacrimile mi se usucă.

 

Iată şi câteva versuri extrase din cea de-a doua poezie, fără titlu :

Iar vocea mea venită ca din cer

Pe toţi macedonenii împrăştiaţi să-i adune

Împreună cu mine să pornim de aici [din ţară]

Să ne întoarcem sărmanii de noi în munţii noştri

Aici ne bate furtuna aspră [grea]

Pentru că nu ne urmăresc [prigonesc] duşmanii

Ci fraţii.

A treia poezie este intitulată « Amarul macedonenilor din România » :

Amarul nostru de astăzi ca să-l scriu

Poate numai o pană [de poet] macedoneană

De unde să ştiu că o să venim în străinătate

Atunci când de casă am venit în România.

Voiam numai să ne salvăm graiul şi neamul.

 

Până la ora actuală nu dispunem decât de traducerea agentului Voicu. (p. 211-213)

Motivele pentru care manuscrisele confiscate în 1961 nu sunt înapoiate lui N. Boga expuse în Raportul Direcţiei a III-a a Securităţii din noiembrie 1964 indică destul de clar poziţia anchetatorilor.

[Manuscrisele prezintă] « situaţia acestei minorităţi ca fiind grea, adică nu ar avea toate drepturile.(…)

Agentul face menţiune că sunt şi unele versete nevinovate, dar în marea majortate textele poarta o nuanţă de naţionalism. Totuşi, nu avem certitudinea deplină asupra conţinutului manuscriselor, deoare ce nu sunt scrise în limba română şi, deci, ele nu pot fi citite (…)

[Ele] nu-i pot fi restituite întrucât au un conţinut duşmănos, în plus acestea sunt scrise în dialect macedo-român, greu accesibil studierii. (P. 266.)

 

Acestui Raport i-a urmat Referatul Direcţiei a IIIa :

S-a stabilit că manuscrisele lui Boga Leon T. nu pot fi lăsate să circule, deoarece în ele sunt strecurate idei naţionaliste, iar în unele se fac aluzii cum că minoritatea macedoneană nu s-ar bucura de drepturi depline în RPR (p. 274)[5].

Raportul poartă rezoluţia : « Aveţi grijă să nu se distrugă aceste manuscrise ! » (P. 267) Să sperăm că ele s-au păstrat şi un biograf şi critic literar interesat de opera şi viaţa lui Nida Boga va putea să le consulte. Până una alta, însă, trebuie să fim recunoscători lui Vadim Guzun şi Cristinei Preutu pentru preţioasele documente prezentate în cartea lor. Graţie ei, putem să înţelegem mai bine un trecutut relativ recent, uneori confuz nu totdeauna uşor de perceput, care continuă să planeze asupra prezentului şi, cine ştie, chiar să determine viitorul lumii aromâne.

S-nâ ascâpâm barim grailu [Măcar graiul să-l salvăm]

Boga s-a dovedit a fi mai întreprinzător şi chiar mai eficace decât Securitatea : poeziile lui au circulat cu mult înainte ca percheziţia şi confiscarea manuscriselor să aibă loc. Câteva sonete au fost de altfel publicate oficial în România un an după moartea lui. Cu câteva excepţii, poeziile cu caracter explicit politic, precum protestul contra deportării aromânilor din Banat, manuscrisele deţinute de Securitate erau de mult în circulaţie în lumea aromână.[6]

Opera scrisâ tru grailu a lui di acasâ nu avu tihi s-u vadâ tipâritâ. Scria sh-copia cu mâna lui tu caiete de shcolar ‘’cântitse’’, ‘’adets’’, satire’’. Li copia de mai multe ori shi le ampârtsea pi la ndoi oaspits tra s-nu chearâ[7] scria Vasile Barba (1918-2007) în 1986 în numărul revistei Zborlu a nostru pe care o fundase la Freiburg, în RFG, închinat centenarului naşterii lui Nida Boga. Îl vizitase de 6 ori 7 ori între 1967 şi 1974 şi fusese impresionat de dragostea lui pentru soia armasă acasă fără apărare, ca ună cupie făr di picurari, anvârligată di luchi[8].

Ce putem face ? S-nî amintâm nica oară ? Ma nu-i cu puteare, s-ascâpâm barim grailu… multu vrute Vasili Barba, 13/VI-1970, îi scria acesta pe un manuscris pe care i-l dedicase[9].

Primul editor al lui Boga, scriitorul şi criticul literar Hristu Cândroveanu, membru al Uniunii scriitorilor, era mult mai precaut în prezentarea lui Boga în antologiile din 1975 şi 1977. Nimic despre posturile ocupate de Boga la Chişinău sau despre motivul pentru care opera lui rămăsese inedită. Nimic despre « mesajul » poetului privind păstrarea limbii de acasă » pe care punea accentul publicaţia de la Freiburg apărută şi ea înaintea căderii regimului comunist în România. Nimic despre felul în care a ajuns manuscrisul publicat de el la editură. Toate acestea nu aveau nimic surprinzător în contextul epocii. Publicarea antologiilor de către H. Cândroveanu, care reflectau mai ales producţia aromână din perioada şcolilor româneşti din Imperiul otoman şi în interbelicul românesc, era deja un eveniment, cum fusese un eveniment şi apariţia în 1963 a Dicţionarului dialectului aromân al lui Tache Papahagi şi chiar existenţa Cenaclului George Murnu, înfiin<at în 1975, unica structură care asigura o permanenţă a dezbaterilor în legătură cu literatură aromână în România comunistă. Practic între 1947 şi 1989 problematica aromână a fost tabu în această ţară, din diverse motive printre care refuzul regimului de a interveni în afacerile celorlalte ţări balcanice, rapatrierea populaţiei, în parte formată de colonişti aromâni, din Cadrilater şi participarea unor aromâni la mişcarea legionară[10].

De la « salvarea prin România »  la « salvarea prin limbă»

Inevitabil, această nouă situaţie a afectat sectoare întregi din lumea aromână care s-au simţit, uneori pe bună dreptate, marginalizate şi chiar persecutate. Reacţia lui N. Boga, aşa cum rezultă din dosarul Securităţii, ilustrează acest aspect. Ea prezintă un interes deosebit în măsura în care N. Boga pledeaza pentru o soluţie pozitivă ca răspuns crizei cauzate de schimbarea atitudinii statului român faţă de aromâni : « salvarea prin limbă ». Asistăm astfel la o mutaţie progresivă de la « salvarea prin România », adică graţie intervenţiei statului român în favoarea aromânilor din Balcani, la « salvarea prin limbă », prin limba aromână, a aromânilor în general şi a celor din România în particular, mai precis a tuturor celor care s-au instalat în această ţară după ce au urmat şcolile destinate aromânilor din Imperiul otoman şi mai ales cu ocazia colonizării Cadrilaterului. N. Boga inaugura astfel o nouă pistă care va fi explorată de generaţiile care i-au urmat mai ales după 1989.

 Cazul lui Boga nu e unic. Acela al lui Constantin Constante (1877-1964) merită şi el reamintit. Autor a numeroase contribuţii în legătură cu aromânii, redactate toate în română, el a inceput să scrie în aromână la o vârstă şi mai înaintată decât Boga. Primul dintre cele trei lungi poeme istorice scrise de el, Cum s’asparse Gramostea, este dedicat de altfel lui Boga. Decizia de a scrie în aromână, scrie C. Constante în preambul, a luat-o după ce l-a auzit pe Boga recitând într-un cerc de prieteni satira « Ma s-crisceam », în 1947. El face legătura directă cu faptul că « cei care mai cunosc şi întrebuinţează dialectul în familie şi în societate sunt tot mai puţini »[11]. Cu nouă ani mai în vârstă decât Boga el nu a avut şansa acestuia, opera lui poetică în aromână va vedea lumina tiparului doar anul acesta[12].

Si unul şi altul deploră starea jalnică a « dialectului » şi pledează mai mult (Boga) sau mai puţin (Constante) convins pentru perpetuarea lui. Amândoi vorbesc de « dialect », este aprope imposibil să găseşti pe cineva din generaţia lor care să pună sub semn de întrebare subordonarea dialectului aromân limbii române. Dar decizia de a scrie în graiul, limba, dialectul aromân, toate aceste forme coexistă la ei, argumentele invocate ca să justifice o asemenea decizie constituie un fenomen nou care nu poate să nu aibă consecinţe pe plan funcţional asupra raportului între română şi aromână. Si unul si altul se prezintă ca adepţi ai românismului, noţiune foarte elastică, mai ales când e folosită de aromâni. La ce limbă şi la ce neam se referă Boga când îi îndeamnă pe « macedonenii lui » să nu îşi uite limba şi neamul ? La română sau la aromână, la români sau la aromâni ? La ce popor se referă el când evocă « popoarele care nu pier » ?

Adeziunea entuziastă la românism nu îl împiedică pe Constante să aibă o atitudine rezervată faţă de rezultatele politicii statului român şi de-a dreptul critică faţă de felul în care unii semeni ai lui se implicau în această politică. El a demonstrat-o în nenumărate rânduri de-a lungul carierei sale în articolele şi cărţiele publicate pe această temă. Dosarul « Machedonul » conţine puţine indicaţii privind poziţia lui Boga. Ea apare sub forma unei confesiuni într-o scrisoare trimisă unui prieten care figurează în dosar, şi poate fi considerată ca fiind mai repede ambiguă chiar dacă concluzia este la fel de pesimistă :

În Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, ca şi Albania, unde existau şcoli şi biserici aromâneşti sub oblăduireea Imperiului otoman, azi nu mai figurează niciuna. Parte din aromânii mai fanatici s-au refugiat aici, în Ţară, cu speranţa că îşi vor păstra graiul strămoşesc (…)

Nu ştiu câte generaţii vor mai rezista deznaţionalizării. Mă cutremur la gândul dispariţiei unei ramuri a românismului, odinioară mândru, viguros. În 1908 venisem în Ţară cu gândul că odată cu licenţa în litere obţinută, să mă întorc profesor la Liceul român din Bitolia şi să desfăşor activitate didactică, literală şi teatrală pentru îmbunătăţirea conştiinţei naţionale.

Împărţirea Macedoniei după Războiul balcanic şi închiderea liceului, ca şi a tutror şcoalelor aromâneşti mi-a zădărnicit planurile şi visurile tinereţii. (P. 295-256.)

Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913 nu mai garanta în statele naţiune care şi-au împărţit Macedonia semnatare alături de România drepturile specifice de care se bucurau aromânii sub Imperiul otoman. El a marcat eşecul celor care şi-au pus speranţele în românism. Într-un fel putem considera că venirea comuniştilor la putere la Bucureşti nu s-a tradus decât printr-o lichidare brutală dar ineluctabilă a avatarurilor acestei derute din 1913. Anul 1913 este de altfel anul în care Boga publică Românii din Macedonia, Epir, Thesalia, Albania, Bulgaria, Serbia care figurează printre cărţile care i-au fost confiscate cu ocazia percheziţei, după care el se instalează la Chişinău lăsând aparent în suspensie chestiunea aromână timp de aproape trei decenii…

Cândroveanu (1928-2013) şi V. Barba (1918-2007) aparţin unei alte generaţii, al cărei destin e marcat de colonizarea şi evacuarea Cadrilaterului. După 1989 ei vor adopta atitudini opuse, ireconciliabile, care vor trasa şi excerba diviziunea în cadrul lumii aromâne între continuatorii românismului interbelic şi partizanii a ceea ce am putea numi « aromânism », pornind de la termenul « neoaromânism » folosit de contradictorii lor după 2005 într-o acceptţie pejorativă[13].

« Salvarea prin limbă » pentru care pleda Boga şi care va deveni motivaţia, motorul, ţelul unei adevărate mişcări culturale începând cu a doua parte a anilor 1980 sub conducerea lui Vasile Barba nu se opunea nicidecum românismului, dimpotrivă lăsa să înţeleagă că era vorba de o formă inedită de românism adaptată noilor conjoncturi şi contextului europen. Punând explicit accentul pe conservarea şi promovarea aromânei, inclusiv şi chiar mai ales într-o ţară ca România (revista Zborlu a nostru era tipărită numai în aromână iar majoritatea colaboratorii erau aromâni din România), lăsând la o parte ipotetica genealogie comună a diverselor branşe ale romanităţii lingvistice orientale, ea ducea inevitabil la o fricţiune cu românismul în accepţia tradiţională a termenului. Revendicarea statutului de minoritate naţională în 2005 va consacra divorţul cvazi-definitiv între partizanii celor două opţiuni. Iniţial frontierele între « românişti » şi aromânişti » erau mult mai puţin nete. Personal, V. Barba a fost ostil demersului pentru obţinerea unui statut de minoritate, care însă era o consecinţă oarecum inevitabilă a dinamicii al cărui principal artizan a fost el însuşi.

După 1989, statul român i-a încredinţat lui H. Cândroveanu fondurile şi structurile necesare pentru activităţile culturale aromâne. Director al revistei Desteptarea şi a editurii Dimândarea/Fundaţia culturală aromână, excelent cunoscător al literaturii aromâne, el a devenit repede şeful cruciadei contra noii orientări favorabile promovării limbii şi culturi aromâne, care iniţial provoca mai repede simpatie decât ostilitate, eventual anumite neudumeriri. Scriitor prolix în aromână, el va merge până la a condamna public pe cei care ar fi dorit introducerea aromânei în locul românei în viitoarele structuri destinate aromânilor din Balcani. Asta se întâmpla în 1995[14]. Noua direcţie a Societăţii de cultură macedo-română va prelua stafeta cruciadei.

Un portret colectiv nu prea măgulitor dar captivant

În concluzie, putem considera că perplexitatea funcţionarilor organelor de securitate faţă de « patriotismul local » al « Macedoneanului », ezitarea lor în a-l asimila pur şi simplu naţionalismul pe care îl cunoşteau şi îl combăteau, tendinţa manifestată recurent de a asocia pe aromâni cu categoria de minoritate, nu erau atât de deplasate pe cât s-ar putea să apară la o primă lectură a diverselor documente din dosar atât de rebarbative datorită retoricii marxist-leniniste agresive din acea perioadă. Ei au intuit emergenţa unui fenomen nou care nu se va manifesta pe deplin decât mult mai târziu. Intrigaţi de această noutate care nu corespundea categoriilor lor de analiză, ei vor proceda la o anchetă minuţioasă careia îi datorăm un portret colectiv nu prea măgulitor dar captivant şi chiar fascinant al lumii aromâne de după război. Mărturiile lui Boga despre personajele cu care era în contact sau pe care le evoca în poeziile sale, aproape toţi aromâni, pe de o parte, şi, pe de altă parte, rezultatele anchetei întreprinse în paralel de organele Securităţii ne permit să pătrundem în intimitatea unei lumi cam ciudată pentru cei cărora nu le-a fost dat să o frecventeze, traversată de contradicţii patente dar şi solidară în felul ei dacă ne gândim la eficacitatea circuitelor informale care au permis difuzarea manuscriselor şi ideilor lui N . Boga. Bogată în surprize, uneori şocantă, galeria de portrete pe care ne-o oferă volumul întocmit de Vadim Guzun şi Cristina Preutu pornind de la dosarele Securităţii este desigur incompletă şi conţine multe date aproximative care merită revăzute. Anumite piese lipsesc din puzzle, altele nu corespund exact, dar cele care rămân ne permit să ne putem face o idee destul de precisă despre imaginea de ansamblu.

Nicolas Trifon, iunie 2017

[1] 0 nuvelă, « Nipoata avigl’itorului » [Nepoata unui paznic], a apărut în revista Lumina V, 8-9 (1907) şi actul II al unei comedii, « La Hane », în Lumina VI, 6-8 (1908).

[2] Antologia lirică aromână, ed. Hristu Cândroveanu, Bucuresti, 1975 (Ed. bilingvă aromână-română). Este vorba de 10 sonete extrase din cele 150 ale operei lui majore, epopea Voshopolea. O editie, tot bilingvă, aproape complectă va fi publicată zece ani mai târziu de Hristu Cândroveanu şi Kira Iorgoveanu în Un veac de poezie aromână.

[3] Tot Moiseev raportează pesimismul lui N. Boga privind situaţia din Basarabia, « statornicită de sute de ani » (p. 53). În perioada interbelică el iniţiase şi coordonase colecţia « Documente basarabene » (1928-1938).

[4] Nota informativă este atribuită în prezentare agentului « Vlaicu » (p. 211) însă este e semnată « Voicu » (p. 214)

[5] Noţiunea de « naţionalitate macedoneană mai apare într-o altă notă a Direcţiei a IIIa semnată de colonelul Andrei Olimpiu : « Menţionăm că, în principiu, sus-numitul îşi alege anturajele mai mult din rândul elementelor duşmănoase de naţionalitate ruso-ucraineană şi macedoneană fiind cunoscut că are concepţii ostile iredentiste. » (P. 282.)

[6] Posesia şi transmiterea unui manuscris cu un asemnea conţinut putea avea consecinţe grave. Nu este poate întâmplător că poezia despre Bărăgan a rămas inedită până la apariţia cărţii şi că nu deţinem originalul în aromână.

[7] [Opera scrisă în graiul lui de acasă nu a avut parte să o vadă tipărită. Scria şi copia cu mâna lui pe caiete de şcolar poeme, tradiţii, satire. Le copia de mai multe ori şi le împărţea oaspeţilor ca să nu se piardă.],

[8] [Neamul rămas acasă fără apărare, ca o turmă fără pastor înconjurată de lupi] în Zborlu a nostru, anul III, n° 1 (10) 1986, p. 2.

[9] De născut nu ne putem naşte din nou. Măcar graiul să-l scăpăm/salvăm… dragul meu Vasile Barba]. Facsimul dedicaţiei este reprodus într-un alt număr al revistei (anul II, n° 1 (7-8) 1985, p. 4) care conţine o serie de poezii ale lui Boga.

[10] Există totuşi o excepţie care merită semnalată. Interesul pentru aromână a apărut ca răspuns al majorităţii lingviştilor români susţinuţi în cele din urmă de conducerea PCR a tentativelor de a apropia limba română de limbile slave care au avut loc la sfârşitul anilor 1940, începutul anilor 1950. Contribuţiile Matildei Caragiu despre aromână, în paralel cu acelea despre daco-română semnate de alţi autori prestigioşi, constituiau un argument în favoarea « latinităţii »  străromânei sau românei comune (Cf. Academia Republicii Socialiste România, Istoria limbii române, vol. 2, Colectivul de elaborare a lucrǎrii prof. I. Coteanu, Gh. Bolocan, M. Caragiu-Marioţeanu, Vi. Drîmba…, Bucureşti, Editura RSR, 1969.

[11] Constantin Constante, Cum s’asparse Gramostea [Cum a fost distrusă Gramostea] ; Cum s-adră Cruşova [Cum s-a întemeiat Cruşova] ; Armâniada, ed. Alexandru Gica, Editura Comptoir aroumain de Paris, 2017, p. 28.

[12] Înainte de a fi publicat de Alexandru Gica, manuscrisul fusese în posesia M. Caragiu Marioţeanu (1927-2009) si pachetul în care era păstrat purta menţiunea « Manuscrise de autori aromâni (nepublicate!! păzite ca ochii din cap!) », scrisă cu mâna ei. Ea nu pare însă să fi încercat să-l publice în timpul vieţii.

[13] Termen pus în circulaţie de Matilda Caragiu Marioţeanu (Aromânii şi aromâna în conconştiinţa contemporană, ed Academiei, 2006 pp. 58-80) în urma unei dezbateri polemice care a avut loc la ».

[14]Hristu Cândroveanu, Aromânii ieri şi azi, Craiova, 1995, pp. 40-42.