TRA ARMANAMI

Editura De Gruyer de la Berlin publica la sfârşitul anului 2014 Manualul limbilor romanice  într-o nouă colecţie care îşi propune să prezinte « o panoramă enciclopedică, sintetică şi sistematică totodată, a lingvisticii limbilor romanice care ţine cont de ultimile rezultate ale cercetărilor »

A doua parte a cărţii [1], descriptivă, prima fiind istorică, comporta 4 secţiuni : « Romanitatea balcanică », « Italoromania », « Galloromania » şi  « Iberoromania ». Fiecare secţiune grupează la rândul ei articolele consacrate diferitelor limbi, spre exemplu sarda, italiana, friulana, ladina şi romanşa pentru « Italoromania ». Româna şi aromâna sunt tratate separat în prima secţiune, « Romanitatea balcanică ». Victoria Popovici, profesoară la Universitatea de la Jena, semnează articolul consacrat limbii române, în timp ce aromâna, ca şi meglenoromâna şi istroromâna, sunt prezentate în articolul intitulat « Romania subdunăreană », semnat de Wolfgang Dahmen (Universitatea de la Jena) şi Johannes Kramer (Universitatea de la Trier). In Introducere, editorii precizează că : « limba naţională a României e prezentată dintr-un punct de vedere gramatical, în timp ce idiomurile subdunărene sunt abordate într-o perspectivă sociolingvistică » (p. 7). In afară de această diferenţă de ordin metodologic, poziţile expuse în cele două articole prezintă anumite divergenţe care nu sunt semnalate de editori şi care merită, cred, să fie relevate, având în vedere că acest manual constituie o referinţă pentru romanişti. Despre ele va fi vorba în rândurile care urmează.

Evoluţia romanisticii privind raportul între aromână şi română

« Daco-româna, care este baza dialectală a românei standard, se caracterizează printr-o variaţiune dialectală destul de slabă », scrie V. Popovici, înainte de a enumera arile sale dialectale : « un dialect moldovean (vorbit în Moldova românească, Republica Moldova, Basarabia şi Bucovina ca şi o parte din Transilvania, din Dobrogea şi chiar în Muntenia), un dialect muntean) (vorbit în Muntenia, Oltenia şi sudul Transilvaniei, precum şi dialectele din Banat, din Crişana şi din Maramureş. » (p. 290). Totuşi, în partea descriptivă, dialectele muntean şi moldovean sunt calificate drept « vorbiri » [parlers] iar  exemplele citate provin din dialectul meglenoromân, istroromân şi dintr- « o parte a dialectelor aromâne ». (p. 291). Cititorul mai puţin familiarizat cu şcoala lingvistică românească riscă să aibă anumite nedumeri privind structura dialectală a limbii române. Aceste nedumeriri nu sunt decât parţial îndepărtate de explicaţia data de V. Popovici la sfârşitul contribuţiei sale :

« Pentru majoritatea lingviştilor români, qui s’inscrivent dans la tradition de Sextil Puşcariu (1937), limba română ar fi constituită din patru dialecte majore : daco-româna, care este sursa românei standard, precum şi aromâna, meglenoromâna şi istroromâna vorbite în anumite regiuni din Peninsula Balcanică. Diferenţierea ar fi avut loc după perioada aşa numită « protoromână » sau « română comună, primitivă » (de la secolul V sau VI la secolul X). Ipoteza opusă renunţă la postulatul unei faze protoromâne şi admite un continuum al romanităţii balcanice din care ar fi ieşit ca limbi romanice distincte daco-româna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Această ipoteză, susţinută în mod izolat în România (Sala 2001, 176), a fost primită în mod favorabil în afara României din motive legate mai ales de politică lingvistică – necesitatea promovării aromânei ca limbă minoritară » (p. 309-310).

V. Popovici expune cele două ipoteze fără să se pronunţe într-un sens sau altul. Totuşi, dacă aromâna, meglenoromâna şi istroromâna sunt dialecte ca şi daco-româna ele ar trebui să fie descrise în articolul consacrat românei. Ele sunt însă abordate într-un articol aparte, semnat de doi lingvişti germani care, în anii 1980, au întocmit mai multe atlase lingvistice ale romanităţii balcanice. Ei prezintă situaţia astfel :

« Dezbaterile despre idiomurile romanice vorbite în sudul Dunării, considerate de unii drept limbi independente, de alţii drept dialecte ale românei, s-au intensificat după 1990. Tradiţional, româna e împărţită în patru dialecte, ceea ce duce la anumite absurdităţi : dacă conservăm această logică, ar trebui să considerăm că ceea ce numim daco-română, adică limba naţională a României şi Republicii Moldova, este un dialect, ori ea este vorbită de aproximativ 25 de milioane de locutori. Ea s-ar găsi, astfel, pe acelaşi plan cu istroromâna care nu are decât 500 de locutori. Idea ca avem de a face cu limbi romanice autonome câştigă astăzi teren. » (P. 313.)

In comunicarea lor, accentul e pus pe evoluţia situaţiei în ulţimii douăzeci şi cinci de ani : istroromâna a continuat să piardă teren, în ciuda măsurilor adoptate de statul croat şi interesului manifestat de Italia, situaţia meglenoromânei, vorbită în localităţi care se găsesc pe cele două părţi ale frontierei care desparte Grecia de Republica Macedonia, este şi ea într-o situaţie tot mai precară,  în timp ce aromâna a cunoscut o evoluţie pozitivă sub diferite forme care variază de la ţară la ţară,  atât în Republica Macedonia cât şi în Albania sau în Grecia. « Se poate constata o creştere  remarcabilă a sentimentului pe care îl nutresc aromânii faţă de propria lor valoare. In timp ce altă dată ei nu manifestau mândrie lingvistică şi culturală, astăzi mulţi dintre locutorii aromânei folosesc idiomul lor fără reticenţe.» (P. 314).

« In România, unde o minoritate aromână provenind din Balcanii meridionali s-a stabilit în anii 1920-1930, se poate observa o situaţie comparabilă. Si aici se poate constata o creştere notabilă a numărului asociaţilor culturale, a concertelor, a cărţilor şi revistelor publicate. In regiunea Constanţa, există o bibliotecă aromână şi se poate urma un curs de limbă aromână (Kahl 1999, 87). Totuşi aromâna nu e recunoscută de autorităţile oficiale în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. În România, aromâna e considerată ca un dialect al românei deci nu ca o limbă de protejat. » (Dahmen 2012, 239s) (P. 315-316).

« Prima patrie » a românilor, la sud de Dunăre ?

In partea istorică a Manualului, Johannes Kramer semnează o contribuţie mai degrabă derutantă în măsura în care el adoptă o poziţie tranşantă în legătură cu o problemă care a dat deja loc la multe discuţii contradictorii, datorită mai ales insuficienţei documentelor disponibile. Este vorba despre localizarea teritorilor din care provin locutorii limbii române, precum şi al celorlalte idiomuri romanice sub-dunărene.

Iată, în linii mari, demonstraţia propusă de acest autor în secţiunea « Romania submersa în Insulele Britanice, în Sud-Estul Europei şi în Africa » a Manualului [2].

Cucerită în 107 de Traian, Dacia a cunoscut o perioadă de romanizare intensă datorită poziţiei ei strategice, comerţului, exploatării aurului, argintului, plumbului, sosirii unei importante populaţii latinofone din celelalte provincii ale imperiului, etc. Abandonarea în 271 de către Aurelian a provinciei Dacia (care corespundea Transilvaniei, Olteniei şi Banatului, restul teritoriului actual al României fiind ocupat de dacii liberi) a provocat transferul populaţiei urbane, romanizate, spre sudul Dunării, în Moesia, în regiuni care la rândul lor erau deja  romanizate şi care vor fi cunoscute sub numele Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea. Populaţia rămasă în nordul Dunări a abandonat progresiv latina în favoarea limbii dacilor liberi.

« In rezumat, se poate spune că la sfârşitul antichităţii, să zicem în secolul al VI-lea, oraşele şi împrejurimile rurale ale oraşelor  din provinciile vechiei Moesia erau profund romanizate. (…) In schimb, latinitate vie nu mai exista în afara frontierelor Imperiului roman de Răsărit de pe Dunăre. »

Ca urmare a invazilor slave din secolele VI şi VII « populaţia urbană s-a ruralizat şi s-a refugiat împreună cu cei de la sate în regiunile muntoase şi de mlaştină mai puţin atractive pentru slavi.  Strămoşii Românilor trebuie căutaţi  printre populaţia romanizată la sud de Dunăre, care a evitat pe cuceritorii slavi refugiindu-se în teritorii îndepărtate atât spre nord cât şi spre sud. O parte dintre aceşti refugiaţi a supravieţuit prin aromânii şi meglenoromânii din R. Macedonia, Grecia şi Albania, cealaltă parte s-a stabilit pe teritoriul actual ale României şi Republicii Moldova. La început, aceşti romanici [Romans] balcanici se îndeletniceau cu creşterea micilor turme de vite practicând semi-nomadismul sezonier şi tranzumanţa. Diferitele branşe ale acestei populaţii se amestecau continu în aşa fel încât dialectele românei nu sunt prea diferenţiate cum e cazul în Franţa sau Italia. » (P. 255).

Concluzia raţionamentului acestui autor, care nu este istoric ci lingvist, e  următoarea :

« La sfârşitul antichităţii, patria populaţiei romanizată din Balcani era situată între Dunăre şi crestele munţilor Balcani, însă, în vijelia invaziei slave, populaţia romanizată s-a transformat într-o populaţie de păstori versatilă care s-a stabilt în noi zone situate mai ales în nordul Dunării în cursul Evului Mediu. » (P. 256).

Scenariul istoric propus de J. Kramer pentru a argumenta teza sa privind formarea limbii române, pe de o parte, aromâne şi meglenoromâne, pe de altă parte, pe un alt teritoriu decât acelea unde sunt vorbite azi, corespunde desigur unei convingeri dobândită în urma unei reflecţii îndelungate şi a multor anchete la faţa locului. Intrebarea la care lingvistul german încearcă să răspundă, aşa cum mulţi alţii au făcut-o cu mai multă sau mai puţină ingeniozitate în trecut, este spinoasă : Cum se poate explica afirmarea relativ tardivă însă viguroasă, în cursul celui de-al doilea mileniu, a romanităţii la nord de Dunăre, în bazinul carpatic, şi menţinerea zonelor romanofone în masivul Pind şi împrejurimi, la răscrucea lumilor grecofone, albanofone şi slavofone ? Desigur, teza lui J. Kremer – atunci când susţine că « patria românilor » nu putea fi « România-Dacia » (p. 255) – este exterioară dezbaterilor între naţionaliştii români şi unguri pe tema autohtoniei unora şi migraţiei celorlalţi. Ea nu poate însă să nu aibă o anumită incidenţă, ceea ce e regretabil, chiar dacă aceste dezbateri s-au mai aplanat în acest început de secol XXI.