TRA ARMANAMI

Încercând să-mi fac o idee mai precisă despre Dr. S. Ţovaru, de acum înainte Simeon Ţovaru pentru mine, el îmi apare ca un fel de honnête homme, în limitele desigur ale contextului balcanic si mai ales românesc în care el a evoluat. 

Medic reputat, el nu are neapărat profilul domeniilor în care intervine în contribuţiile sale despre aromâni si nu încearcă nicidecum să se substituie istoricilor, specialiştilor în literatură, linvistică, etnografie, pedagogie sau administraţie. El intervine, analizează, judecă ca o persoană cultivată care se simte responsabilă de comunitatea din care provine şi solidară cu destinul ei.

Autor a mai multor contribuţii pe diverse teme, printre care una consacrată confraţilor aromâni  « în trecutul ţărior române » (1925), el publică în 1934 cartea Problema şcoalei româneşti din Balcani (Bucureşti, Tipografia « Cultura », str. Câmpineanu, 15, 117 p.). Poziţia lui afişată în « chestiunea macedonească » e cam aceaşi ca acea a intelectualilor şi notabililor aromâni instalaţi definitiv în România. Aromânii sunt sistematic, uneori chiar ostentativ, numiţi români din Sud sau balcanici, macedo-români eventual, rolul statului român fiind prezentat ca determinant în istoria lor recentă, adică începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea. Omagiul adus cu insistenţă României este desigur moderat de o notă de reproş în legătură cu scăderea interesului acestei ţări pentru « protejaţii » ei din Balcani pe care o constata în vremea aceea. Dincolo însă de legitimismul acesta ferm, cititorul atent descoperă aspecte care se înscriu într-o critică fără apel a rolului jucat de statul român şi de cei care l-au urmat privind aromânii din Balcani. Chiar dacă ele nu conduc niciodată la o critică frontală asumată, argumentele avansate şi demonstraţiile propuse pledează deseori în acest sens. Întâlnim punctual acelaşi fenomen la mulţi autori români de origine aromână, la un Theodor Capidan spre exemplu şi mai ales la un Take Papahagi. La S. Ţovaru el este mai sistematic, pe alocuri mai explicit, iar miza este o instituţie cheie din istoria recentă a aromânilor cu înclinaţii naţionale specifice : şcolile româneşti din Balcani.

În 1934, când apare cartea, deci la 70 de ani de la înfiinţarea primei şcoli româneşti, în 1864, situaţia este prezentată în culori sumbre :  « şcoala noastră a ajuns să fie tolerată în Grecia, deconsiderată în Bulgaria, umilită în Albania şi desfinţată în Iugoslavia » (p. 9) conclude el puţin după ce afirmă că « problema a fost tratată totdeauna fără prea multă cunoaştere a realităţilor locale, fără considerarea împrejurărilor neamului  şi fără respectul firei şi rostului poporului nostru de acolo » (p. 8).

În legătură cu momentul 1913, şi cu semnificaţia faimoaselor anexe privind statutul şcolilor româneşti S. Ţovaru precizează : « această convenţie adiţională, anexată tratatului de la Bucuresti, n’a fost parafată » (p. 50) înainte de a cita verdictul consulului României la Bitolia pentru care « pacea de la Bucureşti (…) a echivalat cu lovitura de moarte dată chestiunii macedo-române » (p. 51). Iorga e şi el citat pentru o cuvântare în Cameră în care spunea : « după ce am creiat, de aici, de la Bucureşti, o chestiune macedoneană, nu am ştiut să o conducem. Ea s-a prefăcut într-o chestie politică de partid ». Totuşi S. Ţovaru nu se mulţumeşte cu explicaţia curentă până azi care atribuie eşecul politicii româneşti în Balcani mai ales luptelor intestine în sânul clasei politice şi reaminteşte că « de pe urma competiţiunilor dintre partide, şcoala [s’]a folosit într-o largă măsură » (p. 39).

Şcoala românească nu a corespuns structurii însăşi a poporului în slujba căruia era chemată să activeze, (p. 55). Aşa poate fi rezumată principala şarjă critică formulată în acest bilanţ pe un ton care se vrea însă moderat. Pe de o parte, programa şcolară nu acordă suficientă importanţă « dialectului », în ciuda recomandărilor filologilor şi etnografilor care se pronunţaseră pentru introducerea lui în şcoala primară (p. 69). Pe de altă parte, calchiata după aceia din România, această programă formează literalmente viitori români şi încurajează abandonarea locurilor natale de tinerii absolvenţi. 

Desigur, aceste critici au fost deja făcute, acolo unde S. Ţovaru inovează este când insistă pe aceste teme şi, mai ales când sugerează soluţii. « Scoala primară trebuia să fie una « aromânească », susţin încă unii , poate cu drept cuvânt » (p. 68). « Ca urmare practică a acestui mod de a vedea, chiar astăzi încă, dacă de pildă pentru masa compactă de 200 000 de aromâni din Tesalia (…) s-ar interveni oficial ca să se deschidă prin satele lor « şcoli aromâneşti » adică în dialect, această provincie ar căpăta, fără exagerare, un cu tot alt aspect » (p. 69). În aceste două fraze apar pentru prima dată cuvântul « aromâni », între ghilimele, în loc de români sau macedo-români şi sintagma « şcoli aromâneşti » în loc de şcoli româneşti.

Vor trebui să treacă decenii pentru ca noţiunea de şcoală aromânească să nu mai aibă nevoie să fie pusă între ghilimele, iar etnonimul, în forma românizată aromânii să ia locul neologismelor politice de genul românii sau macedo-românii în dezbaterile publice pe aceste teme. Din acest punct de vedere, în felul lui, S. Ţovaru apare ca fiind vizionar.

Declicul a avut loc după război pe fundalul creşterii ponderei organismelor supranaţionale şi a atenţiei acordate minorităţilor a căror drepturi erau lezate. Fostul ministru în guvernul legionar sub Antonescu Constantin Papanace, care încetase să mai joace un rol politic efectiv după ianuarie 1941 şi mai ales în exilul de după sfârşitul războiului face parte dintre primii care au declanşat acest declic. În scrierile şi iniţiativele lui el pleda din motive pragmatice pentru pentru o nouă orientare în care România nu mai juca un rol motor. El se arăta interesat mai de grabă de aşa-zisul « dinamism » al aromânilor, cvazi genetic în ochii lui, decât de transmiterea culturii, istoriei şi mai ales limbii lor. Ori acest ultim aspect va juca un rol determinant în ultimele decenii ale secolului al XX-lea când apar  monografiile Editurii Cartea aromână (Tiberiu Cunia), revistele Trâ armânami (Iancu Perifan) şi Zborlu a nostru (Vasile Barba) în diasporă. Într-o ţară ca România, noua orientare va avea un anumit succes, însă rezistenţele în numele sau sub pretextul loialităţii faţă de statul român în ciuda eşecurilor politicii sale în Balcani din trecut se vor dovedi considerabile…

Pentru unii activişti ai cauzei aromâne din zilele noastre, legitimismul obsesional de care dădeau dovadă până la o dată recentă autorii români de origine aromână vizavi de statul român în ciuda eşecurilor manifeste ale politicii acestuia în Balcani este incomprehensibil şi inacceptabil. Pentru a explica acest legitimism, este suficient însă să dai un răspuns realist la următoarele  întrebări.

(1) In perioada care precede primul razboi mondial, care de altfel se prelungeste pâna la sfârsitul celui de al doilea război, exista oare o alta solutie decât protectia unui stat exterior pentru o minoritate de limba, istorie, religie, etc. ?

(2) Retrospectiv, exista oare în afara sprijinului acordat de statul român o alta cale de afirmare publică si de menţinere cât de cât a limbii si a personalităţii aromânilor, deci pentru a limita asimilarea lor pur si simpla de catre natiunile majoritare în plină expansiune din Balcani la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX ? 

(3) Dupa pacea de la Bucureşti din 1913 şi apariţia României mari în 1918, de-a lungul perioadei interbelice, exista oare o altă soluţie decât aceea de a încerca să faci presiuni sub o formă sau alta, pentru ca statul român să-şi respecte angajamentul dat ? 

Raspunsul la aceste trei întrebări e clar : Nu. Explicaţia care rezultă nu are poate nimic exaltant dar asta nu este un motiv suficient ca să nu o accepţi. Problema cu activiştii susnumiţi este că ei se opresc la semnele exterioare ale acestei loialităţi fără să acorde vreun interes criticilor deseori pertinente formulate de aceiaşi autori. Dacă şcoala era românească, dacă aromânii erau macedo-români sau români din sud cum scriu ei asta înseamnă că aceşti autori erau în ultimă analiză nişte agenţi ai românizării aromânilor, pretind ei, adoptând astfel  involuntar argumentul folosit de propaganda naţionalistă din Grecia ca să înăbuşe orice manifestare specifică la aromâni care i-ar diferenţia de greci.  Unii merg chiar mai departe, considerând că cuvântul aromân din limba română trebuie înlocuit cu armân, forma aromân fiind o adaptare calchiată după român. Mai mult, un nou nume etnic ar trebui folosit, makedonarmân, pentru a evita orice confuzie.   

Autorul cărţii Problema scoalei românesti din Balcani apărută în 1934,  S. Tovaru, dar si un A. Margarit, un C. Constante, un N. Batzaria, un T. Papahagi, un T. Capidan, un A. Hâciu, un V. Papacostea, un G. Murnu, etc., etc., desigur, au facut sub o forma sau alta anumite compromisuri uneori criticabile, alteori regretabile dar inevitabile cu statul român într-un context istoric precis. Dar tot ei, dacă îi citeşti atent, au pus şi bazele criticii politicii duse de acesta din urmă.  Ca să nu mai vorbim de faptul că au mai facut si alceva : fără ei uita lumea de noi, ba chiar  mulţi dintre noi uitam de propriul nostru trecut şi nu ne mai gândeam la un viitor comun !

Respingerea pur şi simplu a « clasicilor » studilor aromâne mi se pare cu atât mai contraproductivă cu cât din ani ’80 încoace contextul european permite minoritatilor atipice cum este cazul nostru forme noi de afirmare si o reevaluare critică obiectivă depasionată a trecutului, inclusiv privind politica dusă de statul român şi rolul aromânilor care au susţinut această politică. În plus, perseverenţa într-o asemenea atitudine negativă dă apă la moară partizanilor naţionalismului agresiv românesc care invocă « românismul » efectiv sau imaginar al fruntaşilor aromâni din trecut pentru a condamna orice viitor aromânilor din România şi din Balcani. Mă refer indeosebi la aromânii “mai români  decât românii” din naivitate, din fanatism şi mai ales din interes.