TRA ARMANAMI

„Adevărul e ca fierul roșu; aplicat la vreme, el ustură și doare, dar ajută și vindecă. Vom recomanda deci acest tratament drastic și în chestiunea macedoneană”, scria doctorul Tașcu G. Trifon în broșura publicată în august 1909 cu titlul Congresul românilor otomani ținut la Bitola (Monastir). Observaţia era desigur corectă însă chiar dacă au existat încercări de a urma un asemenea îndemn, timpul a fost prea scurt pentru ca ele să ducă la un rezultat consecvent. Epilogul celor două războaie balcanice, pacea de la Bucureşti din august 1913 a anulat prerogativele armânilor asigurate de statutul de olah milet obţinut în 1905. Două decenii mai târziu, un tratament similar va fi formulat şi argumentat pe larg într-o carte intitulată Problema şcoalei româneşti din Balcani. Născut la Malovishte ca şi Taşcu G. Trifon, tot medic şi el, autorul cărţii, S. Ţovaru proceda la rândul lui la o critică « usturătoare şi dureroasă » a politicii statului român în Balcani şi a celor care au aplicat-o la faţa locului în domeniul cheie al învăţământului. 

Nici remediul propus de S. Ţovaru nu pare să fi fost de mare folos. Unică în felul ei în perioada interbelică, cartea e citată de autorii serioşi, prea puţin însă loată în considerare în dezbaterile publice privind aşa numită « chestiunea macedoneană ».  Nu ar fi rău ca partizanii reluării pur şi simplu a politicii duse de statul român dinainte de cel de al doilea război mondial privind armânii în numele « românilor de pretutindeni » să o consulte. Ne referim exclusiv la cei care o fac din convingere.

După ce am citit şi recitit această carte care mi-a fost de mare sprijin în demersul meu, un lucru nu a încetat să mă intrige : nu reuşeam să situez autorul, să-mi fac o impresie despre personaj, până şi pentru prenumele lui trebuia să mă mulţumesc cu iniţiala indicată de editor. Nu a fost deci întâmplător că prima întrebare pe care i-am pus-o fiului lui de care am dat în fine după tot felul de demersuri a fost :

– S », şi mai cum ?”

– Simion, de fapt Simeon.

Care nu a fost surpriza mea auzind locul naşterii, « Molovişte, nu, Malovishte » şi multe alte informaţii pe care mi le-a transmis Dinu Ţovaru, atent tot timpul ca nu cumva să românizeze cuvintele în aromână pe care le pronunţa. Îmi dăduse rendez-vous în piaţeta cu lupoaica unde începe strada Lipscani. Conversaţia a avut loc marţi 18 februarie 2020 pe o bancă, care aparţinea de fapt unui magazin de pizze cum am aflat mai târziu când o domnişoară ne-a somat să plecăm. 

Simeon s-a născut pe 6 decembrie 1900, actul lui de naştere era redactat în turcă otomană, act pe care fiul sau l’a păstrat, a venit cu tatăl lui Hrista Ţovar, al’ Ţovar, pe mama o chema Constantina, nume de fată Papcea, tot din Malovishte, în România pe la vărsta de 5-6 ani. A făcut liceul la Iaşi, la Iacob Negruzzi, facultatea de medicină la Bucureşti. Familia a primit cetăţenia română în 1926, interlocutorul meu precizează că are documentul acasă. S-a însurat cu o româncă din Dorohi, Victoria, nume de fată Vidic, care vorbea foarte bine aromâna. În casă se vorbea aromâna, mai ales pentru că surorile lui, venite toate, cu tot neamul lor, în 1916, 1920, nici nu ştiau prea bine limba română. Un frate al lui Simeon, Anastase Ţovaru, a ţinut timp de patruzeci de ani cofetărie tocmai în faţa parcului Carol. 

Era prieten bun cu Tache Papahagi, care i-a scris o frumoasă dedicaţie la dicţionarul lui, cu Ciomu, tatăl chirurgului Naum, pe care de altfel l-a botezat, cu avocatul Tanaşoca, Take, unchiul istoricului, se vedea cu George Murnu, Nicolae Batzaria… Membru a multor societăţu-i de cultură macedonene, el era cu PNL, foarte legat de Dinu Brătianu, « de aceea mă cheamă Dinu », mi-a precizat motiv fiul lui, interlocutorul meu, medic şi dânsul. Chirurg reputat, profesor la facultate, autor a multor contribuţii în domeniul său, în 1947-1948, Simeon a fost convocat de Ana Pauker care l-a întrebat dacă vrea să intre în partid. « Trebuie să mă mai gândesc » i-a răspuns, puţin după care a fost dat afară… A murit de infarct miocardic pe 3 noiembrie 1974, nefumător fiind. Este inmormântat la Belu, la 81 bis.

« Un om deosebit, foarte citit, a precizat soţia lui Dinu, prezentă la discuţie, scria mult, avea un scris foarte frumos, îngrijit, era preocupat de acurateţea limbii pe care o folosea… »