TRA ARMANAMI

semnalați în O societate în căutarea onoarei : duel şi masculinitate în România : 1859-1914/Mihai Chiper. – Iaşi : Ed. univ. Al. I. Cuza, 2012

De origine occidentală, practica duelului apare târziu în țările române, însă cunoaşte o amploare deosebită în perioada studiată de M. Chiper : 286 de cazuri care s-au soldat cu 11 morți [p. 27]. Aromânul, Barbu Bellu (1825-1900, « ctitorul » cimitirului omonim) a participat la primul duel consemnat  :

In 1859, Al. I. Cuza, «  care voia să să obişnuiască pe ofițeri la arme », « s-a făcut responsabil de moartea ofițerului Spiru, căruia îi ordonase să provoace la duel pe baronul Barbu Bellu, fiindcă se lăsase pălmuit în fața Teatrului național » [p. 61]. Moartea ofițerului nu pare să-l fi afectat pe Cuza, baronul fiind numit de prinț ministrul cultelor şi instrucțiunii publice trei ani mai târziu.

Majoritatea  protagoniştilor  sunt ofițerii, urmați departe de politicieni, ziarişti şi avocați, trufia şi fanfaronada fiind aparent principalele lor motivații .  Doar 9 dintre cele 286 dueluri au avut loc din « motive patriotice ». Ele sunt prezentate separat de M. Chiper, care conclude astfel : « Puținătatea provocărilor la duel din considerente care țineau de sensibilități naționale reprezintă una dintre surprizele cercetării noastre. Remarcăm o discrepanță între clamările militarismului, principalul furnizor al discursului eroizant şi naționalist, şi lipsa provocărilor care priveau tocmai rațiunea lui de a fi şi de a se manifesta. » [p. 177].

Ultimele trei cazuri dintre cele noua cu caracter patriotic figurează într-o grupă aparte, « etnică », şi aşa găsim doi  aromâni la loc de cinste, al treilea fiind aparent un grec. Iată pasajul cu pricina :

« Alte afaceri de onoare aveau o importantă conotațue etnică. In 1905, doctorul Miras din Galați îl agresa pe avocatul Măgură, provocându-l la duel întrucât  acesta « scrisese articole împotriva grecilor ». Toată suflarea românească din Galați, e revoltată de îndrăzneala mereu crescândă a grecilor », se relata în Epoca (10.07.1905). Un alt conflictde onoare cu motivații asemănătoare întâlnim în 1906. Profesorul Take Mărgărit, însărcinatul cu afacerile bisericeşti şi şcolare ale României la Constantinopol, îl provoacă la duel pe pe consulul grec Varatasis pentru cuvinte ofensatoare la adresa macedo-românilor. Varatasis nu răspunde provocării făcute în doua rânduri, iar martorii publică un proces verbal de carență în care se afirmă : « Constatăm cu regret că ți-ai făcut stranii iluzii asupra acestui domn care are pretențiunea de a reprezenta o țară, care nu e decât un biet nenorocit şi care nu are cea mai mică noțiune de cele mai elementare conveniențe. Procedura ce ați întrebuințat nu se poate aplica la un asemenea individ, regulele de onoare neputând fi înțelese  de această specie care merită cu totul altă corecțiune. » (Adevărul, 15.05.1906).

In 1905, C. Vovu, inginer de mine de origină macedoneană, trimete martori lui Candopol, ajutorul comandantului de sergenți ai Capitalei, fiindca ar fi înjurat, în curtea prefecturii, pe românii macedoneni. Incidentul ar fi avut loc în contextul în care sergentul îi păzea pe câțiva români macedoneni arestați în urma unor incidente, iar o serie de prieteni, printre care şi C. Vovu, protestau în fața prefecturii, cerând eliberarea lor. Sergentul Candopol refuză să-şi constituie martori, pretextând că era în « serviciu comandant ». Rapid, Vovu face public procesul verbal de carență întocmit de martori, la care adaugă unele comentarii menite să sublinieze laşitatea sergentului care « se derobează de la răspunderea faptelor ce a comis într-un moment de aberație ».  « A şti să insulți fără a şti să dai satisfacție este faptă mişelească şi cu cei mişei nu stăm de vorbă » (Epoca, 3.08.1906), conchidea Vovu, mesaj preluat de presă. Aşadar – taxează usturător Epoca laşitatea sergenului -, este o slujbă sau serviciu care reclamă or « comandă » să tratezi lumea cu aluzii, atât de puțin grațioase, la rubedenii? Organizația poliției bucureştene, întrecând prin asta chiar pe acea din Congo, prevede înjurăturile ca atribuțiuni oficiale pentru anumiți funcționari or agenți ai iei? (Epoca, 4.08.1905). [pp. 176-177].

Nicolas Trifon

august 2013