TRA ARMANAMI

« Grecii (…) impun o dominare morală, poate chiar şi politică, tuturor acestor naţiuni din Orient, rămăşiţe neînsufleţite şi împrăştiate ale imperiului turcesc », scrie Henri Belle în introducerea cărţii sale Trois années en Grèce : 1861-1868-1874 apărută în 1881, aparent pentru a justifica faptul că le consacră o carte întreagă. In zilele noastre, o asemenea observaţie are darul mai repede de a îndepărta cititorul occidental interesat de istorie dar agasat de stereotipurile care caracterizează textele scriitorilor, diplomaţilor, arheologilor şi călătorilor occidentali de pe vremuri despre Balcani şi Orient. Totuşi aceste scrieri conţin deseori informaţii pertinente iar stereotipurile vehiculate merită să fie examinate mai atent, având în vedere că ele anunţă anumite stereotipuri de azi.

Nu ştim mare lucru despre Henri Belle (1837-19 ??), prezentat pe pagina de gardă ca « prim secretar de ambasadă ». Cartea reia articolele autorului apărute sub titlul Voyage en Grèce : 1861-1874 în volumele 32 à 35 ale revistei « Tour du monde : nouveau journal de voyage », fondată de Edmond Charton. Îi sunt recunoscător lui Luan Rama, fostul ambasador al Albaniei la Paris, pasionat de aromâni, care mi-a atras atenţia asupra acestui autor care pînă acum nu pare să fi interesat specialiştii. Cartea contine descrieri precise în legatura cu păstorii rrâmâni (fârseroti) din acea perioadă, la care voi reveni data viitoare.

« Amestecul raselor care a avut loc de-a lungul secolelor în această parte a Europei constituie o curioasă problemă etnografică », scrie autorul care, asemenea confraţilor săi, odata ajuns la faţa locului, constată cu stupefactie că « grecii nu mai sunt ce-au fost ».

O vizită la Muzeul Varvaki, la Atena, îl va linişti, chipurile : dintre cele 40 sau 50 de busturi în marmoră reprezentând rectorii universităţii din epoca lui Pericles, doar 3 erau de tip clasic, ceilaţi având capete de barbari (p. 50). Jurnalul lui e plin de asemena clişee şi remarci dezagrabile despre greci, clişee folosite des azi de ziaristi si comentatori pentru a « explica » criza financiară din această tară în ultimii ani.

La Lamia (Grecia centrală), autorul stă de vobă cu Osman Paşa, “un polonez în slujba Înaltei Curţi”, venit din Tesalia, pe atunci provincie otomană, să regleze o problemă legată de tâlhăriile atribuite păstorilor valahi (« vlahopimedes »), însoţit de o escortă militară.

« La un moment dat, şeful escortei, care nu ştia niciun cuvânt grecesc sau franţuzesc, ne spune H. Belle, a aţipit pe divan în timp ce, pe stradă, cavalerii, aşezaţi turceşte, kief-uiau (fumau haşiş) pierduţi în visele lor, ceea ce constituia cam singura plăcere a acestui popor venit din stepele Asiei centrale.  Vizavi de prefectură, se afla principala cafenea a oraşului în care ofiţerii de la garnizoane, funcţionarii şi curioşii, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, vorbeau cu enfază şi gesticulau. Comentau discuţile din Parlament, făceau planuri de viitor, se pronunţau asupra viitoarelor alegeri municipale, etc. Contrastul între cele două rase era frapant, iar Osman Paşa ghici gândurile mele. “Nu vă luaţi după aparenţe, îmi spuse el arătându-mi cavalerii lui adormiţi la soare. Vedeţi aceşti oameni, sunt nişte soldaţi de o soliditate şi de o fidelitate extraordinară. Cel puţin cei care cred în Dumnezeu. În schimb, ceilalţi, contină Paşa arătându-mi din privire grupurile animate din cafenea, dacă cred în ceva atunci este cel mult în dracul, iar a vorbi nu înseamnă a acţiona !” ».

Pe la sfârşitul cărţii, autorul se arată ceva mai condescendent faţă de greci : « După ce am vrut să facem din aceşti ciobani grosolani şi inculţi nişte eroi antici virtuoşi şi înţelepţi, am devenit nedrepţi cu ei de îndată ce am văzut că nu corespund tipurilor imaginate de ideologii ieşiţi de la universitate şi specialiştii în aranjamente constituţionale. » (P. 314)

Faptul că mulţi dintre locuitorii tânărului stat grecesc nu sunt greci, revine des în reflecţile autorului de-a lungul jurnalului. Omniprezenţa albanezilor este des comentată. « În 1830, bavarezii care ocupau funcţii oficiale la curtea regelui Othon au fost obligaţi să înveţe albaneza, exista chiar şi un tribunal albanez la Atena. In multe sate nu te poţi înţelege în greceşte cu oamenii.» (p. 289)

« Cine lucrează în Grecia ? Ceasul şi albanezii ! »

« Inainte de a cina, povestşte autorul invitat de administratorul unei moşii, priveam pe muncitorii care terminau lucru. Puţini erau din partea locului ; numai constrânsi grecii muncesc pământul. În perioada recoltei, sosesc bande întregi de 30-40 de albanezi musulmani conduşi de un căpitan. Li se dă o drahmă pe zi, puţin porumb şi miere. Grecilor trebuie să le dai trei drahme, pâine, vin şi mult timp liber ca să fumeze ţigări. Musulmanii nu beau niciodată vin, trăiesc retraşi, sunt inofensivi, nu fură… În timp ce grecii, sub pretextul religiei, şomează trei zile pe săptămână, albanezii lucrează în fiecare zi. Fără aceştia din urmă nimic nu s-ar putea face pe marile proprietăţi din regat ! » (p. 103).

Citind acest elogiu cu arière-goût colonial adus imigranţilor avant la lettre albanezi de diplomatul francez din secolul 19, nu am putut să mă împiedic să fac legătura cu un banc, nu de cel mai bun gust nici el, care circulă şi în zilele noastre, mai ales printre albanezi :

« Cine lucrează în Grecia ? Ceasul şi albanezii ! »

O cu totul altă conexiune, mai degrabă personală, m-a făcut să reţin pasajul următor din jurnalul de călătorie al lui H. Belle :

« Pe malul lacului [Copais, în centrul Beotiei, Grecia], opt sau zece fiinţe umane, jigărite şi zdrenţăroase, păreau a se deda unui exerciţiu bizar a cărui semnificaţie nu reuşeam să o înţelegem. Intrau în apă până la genunchi, stăteau nemişcaţi ca nişte bâtlani pândind o pradă, după care se întorceau şi se aşezau pe o piatră unde îşi scărpinau cu multă grijă picioarele care, de departe, păreau să fie mâzgălite cu pete negre precum pielea unui lepros. Aceştia sunt pescarii de lipitori, ne spune administratul moşiei M.S.(…)

Niciun grec n-ar mai practica o asemenea meserie, toţi pescarii de aici aparţineau acelei clase care inundă porturile Levantului, care nu aparţin niciunei naţionalităţi.

Unii dintre aceşti pescari strâng câteodată la sfârşitul sezonului bani grei. Aceştia îşi perfecţionează tehnica aşa încât sunt expuse muşcăturilor de lipitori nu numai proprile lor picioare şi acelea ale colegilor lor mai puţin norocoşi dar şi picioarele cailor pe care îi cumpără din împrejurimi. Te apucă mila de săracele animale care servesc de momeală când le vezi cu coastele descărnate şi picioarele umflate. » (Henri Belle, Voyage en Grèce, p. 110.)

Acest pasaj mi-a reamintit una dintre performanţele cele mai neaşteptate ale comercianţilor aromâni povestite de Anastase Hâciu :

« Am spus mai sus că una din ciudăţeniile comerţului muloviştean cu Europa era şi acela de lipitori. Negustorii cărăvănari călătoreau numai noaptea pe răcoare, iar ziua ţineau pungile în apă şi desfăceau marfa prin toate oraşele din Serbia, Austria, Ungaria, Germania şi Franta. După metoda de a le prinde, lipitorile erau de doua feluri ; când negustorii molovişteni băgau pe Bulgari in mocirle, lipitorile prinse de trupul acestora erau de calitatea întâia, iar cele prinse cu pielea de bou de calitatea doua. [Relaţiuni date de doctorul Taşcu Trifon, după Lortel, profesor de zoologie medicală la facultatea din Lyon, care numeşte renumite « les sangsues macédoniennes » ce ajungeau până în Franţa prin aceşti negustori.] Printre cei mulţi cari se ocupau cu acest comerţ foarte productiv, cel mai de seamă era Dimce Ciomu [unchiul lui Taşcu Trifon, actualmente la Bucureşti], care le desfăcea in Austro-Ungaria, în Germania şi Franţa unde mai ducea cu caravana lui, la Berlin, ape şi uleiu de roze de la Kazanlâc, ape tare, orezuri, tutunuri, untdelemnuri, etc. ; aceasta prin 1820 încoa. In schimb, aducea mărfuri necesare Peninsulei. » (Hâciu, Aromânii…, p. 133.)

Nicolas Trifon

Proximul post : Păstorii vlahi (vlahopimenes) blestemati de Henri Belle