TRA ARMANAMI

Pe lângă registrul romanesc, povestea relaţiei între Caterina şi Socrat, avem de a face în romanul lui Thanas Medi cu trei alte registre care se desfăşoară în paralel şi se completează pentru a forma la sfârşit un tot : pe de o parte, un registru etnografic, pe de altă parte, un registru sociologic şi, în fine, prin intervenţia unui personaj care apare ca un fel de alter ego al romancierului, cu un registru politic. Prezentarea situaţiei dramatice a vlahilor în Albania anilor ’60 şi ‘70 ai secolului XX este miza acestor trei registre.

Două vechi obiceiuri vlahe constituie punctul de plecare al tramei narative a romanului lui Thanas Medi Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba (roman tradus în română de Oana Glasu, Eikon, 2020). « Pentru ca un copil cu zilele numărate să trăiască, este lăsat în mijlocul drumului, ca să fie găsit de primul trecător, iar acesta, cuprinzându-l în mâini şi, ridicându-l spre soare, trebuie să strige : ‘’Al meu, al meu !’’, în acest mod prelungindu-i viaţa » (p. 8). Aşa a fost descoperită Caterina (Colbea) şi, conform unui alt obicei răspândit la vlahi (rrâmânji, aromâni)^[1], ea fusese logodită « din leagăn » cu Socrat Buba, căsătoria urmând să aibă loc când fetiţa va împlini cincisprezece ani. 

Pe lângă registrul romanesc^[2], povestea relaţiei între Caterina şi Socrat şi a personajelor care evoluează în jurul lor, avem de a face cu trei alte registre care se desfăşoară în paralel şi se completează pentru a forma la sfârşit un tot : pe de o parte, un registru etnografic, pe de altă parte, un registru sociologic şi, în fine, prin intervenţia unui personaj care apare ca un fel de alter ego al romancierului, cu un registru politic. Prezentarea situaţiei dramatice a vlahilor în Albania anilor ’60 şi ‘70 ai secolului XX este miza acestor trei registre.

Thanas Medi povesteşte, gândeşte, scrie, atât dinăuntru cât şi din afară : acesta este principalul lui atu pe plan documentar. El provine din universul colibelor de paie « precum ciupercile, umflate într-o parte şi cu moţ în vârf » din Plaiul Bufniţei, abandonate ulterior pentru periferia unor sate de la câmpie precum Goriţa Mare. 

Registrul etnografic

Niciodată pedant, anecdotic sau grandilocvent limbajul folosit de autor este direct, deseori acela propriu personajelor romanului, atunci când evocă aspectele care prezintă un interes din punct de vedere etnografic. De o rară plasticitate, cuvintele, expresiile, turnurile  ajută cititorul să pătrundă în atmosfera care prevala în situaţiile trecute în revistă, să situeze în contextul lor informaţiile transmise privind obiceiurile vlahilor, stereotipurile care circulau despre ei, condiţia lor socială, etc. 

Uneori, poezia şi etnografia sunt separate de o simplă foaie de ţigara, spre exemplu când sunt evocate momente din viaţa de zi cu zi : 

« Razele soarelui străpungeau paiele cu care era acoperită coliba, însă mama sa le crezu un foc şi de acea a rămas cu gura căscată când mica Paraşchievia i-a spus : ‘’Ce faci, măi mamă, cu apă vrei să stingi soarele ? » (p. 58). 

Totuşi predomină remarcile acerbe : « Vlahii din Bufniţa (…) erau pentru sat un fel de carne străină » (p. 79). Zâmbetul (ziaristului de la Vocea poporului venit de la Tirana să lanseze campania contra logodnelor din leagăn) îi rămăsese între buze ca o muşcătură dintr-un măr stricat » (p. 236).

Apăsătoare, atmosfera din colibe este descrisă realist şi cu umor : 

« Se spunea mereu că şi un strănut dacă scăpai, nu rămânea neaflat. Iar asta nu se întâmpla numai din cauza distanţei neglijabile dintre locuinţele din paie ci şi dintr-o apropiere aparte  a legăturilor de sânge care, dacă s-ar fi studiat, i-ar fi scos pe toţi vlahii muntelui  verişori apropiaţi  sau îndepărtaţi, unul de altul. » (P. 121)

Descrierea ritualilor legate de momente importante din viaţa comunităţii precum cel al nunţii easte di sarică, cum se spune în aromână în referinţă la mantia de lână purtată de pâcurari, chiar dacă cuvintele folosite sunt cele de azi.

La nuntă, se înfige «  o furcă din lemn de corn, unde urma să fie agăţat şi jupuit ţapul de ginere ca o probă dată în ochii tuturor pentru cât de apt va fi să-şi dezvirgineze nevasta în prima noapte de după nuntă » (p. 302). « Socrat Buba văzuse multe astfel de ceremonii şi avea destule exemple de gineri  care nu reuşiseră să-şi dezvirgineze nevestele a doua zi după nuntă pentru faptul că îşi pierduseră  toate puterile după jupuirea ţapului » (p. 317).

În zilele din ajunul evenimentului, amintindu-şi cum fusese odată îmbrăţişată de altcineva, Caterina « şi-a spălat buzele în fiecare dimineaţa cu săpun de rufe, le-a frecat bine cu o cârpă aspră ruptă dintr-o sarică veche a tatălui ei, ca să înlăture de pe buze orice urmă pe care ar fi lăsat-o acolo buzele lui » (p. 305).

Căsătoria cu cineva din afara comunităţii este exclusă :

« Străinii stăteau deoparte, înţelegând că sunt în plus pentru reuşitele, bucuriile, durerile, vaietele, cântecele, nunţile sau bârfele vlahilor. » (P. 121)

Multe dintre descrierile diverselor aspecte ale vieţii vlahilor precum deplasările în caravană cu oile (p. 110-111) sau ritualul preparării pitei (p. 113) nu aduc informaţii neapărat noi^[3]. În schimb ele certifica rolul central pe care aceste aspecte continuau să-l joace în sudul Albaniei în anii ’60-’70 şi care vor dispărea puţin după aceea. Acesta este probabil şi unul dintre principalele motive care au condus autorul să scrie aceast roman în care propune un adevărat portret colectiv al vlahilor în ajunul marelui val de sedentarizări care a pus capăt definitiv uneia dintre ultimele societăţi care au conservat forme de organizare de tip tribal în Europa^[4].

Registrul sociologic

Condiţia socială a vlahilor în acea vreme, aşa cum reiese din carte, nu avea nimic de invidiat, uneori era chiar jalnică, iar tentativele din zilele noastre de valorizare necritică a modului de viaţă de odinioară şi a tradiţilor independent de natura lor apar drept mai mult decât derizorii.

« Majoritatea vlahilor de la Bufniţa nu aveau nici cea mai vagă idee despre scris şi citit. (…) Ca probă era citat « cazul fiului celnicului  ajuns sărac şi care, de câte ori se întorcea de la studii din Italia, îi cerea tatălui să împartă oile cu săracii, iar asta nu era alceva decât dovada unei minţi slabe. » (P. 46.)

Apropo de Caterina copil, atunci când sfârşitul ei părea familiei ineluctabil :  « Cum nu se mai întâmplase vreodată până atunci, micuţa n-ar fi plecat din lumea aceasta înfăşurată în velinţă, ci cu coşciug de lemn, comandat în oraş. De asemenea, se găsi şi un loc în cimitirul din Goriţa Mare, întrucât, până atunci, vlahii din Bufniţa nu aveau un cimitir al lor şi îşi îngropau morţii pe unde puteau. » (P. 70.)

Aceste aspecte sunt deseori pierdute din vedere atunci când nu sunt lăsate intenţionat la o parte de autorii mărturiilor şi chiar descrierilor disponibile despre vlahi. Bineînţeles, observaţiile privitoare la această perioadă în Albania nu sunt neapărat valabile în alte locuri şi în alte perioade. În ceea ce priveşte problema cimitirului la aromâni în deplasările lor, personal am avut pentru prima dată « revelaţia » existenţei ei la Bachiţa, în Rodopi, când tovarăşii mei de călătorie, printre care descendenţi direcţi ai grămoştenilor cipani care locuiau periodic în această localitate astăzi abandonată au încercat să localizeze mormintele ascendenţilor lor. Imposibil de găsit un reper fix pe platoul unde era situat campamentul lor odinioară. De cruci să nu mai vorbim. Nu întâmplător tsintsarii din Serbia, descrişi de Dusan Popovic, aveau obsesia cavourilor pe care uneori le instalau în propriile lor curţi. 

Mai multe piste din carte ne pun pe urma bigotismului, cea mai hazlie fiind succesul litografiei reprezentând « portretul hilar al conducătorului », Enver Hoxha, la vlahii din Plaiul Bufniţei care încurcaseră tabloul conducătorului cu icoana unui nou sfânt (p. 157-158). Cât despre importanţa acordată unor practici precum « căderea în transă cu morţii » (p. 167), ea arată limitele influenţei bisericii ortodoxe asupra comunităţii.

Pentru vlahi, tot ce nu era vlah era străin, de unde tendinţa lor de a se închide în sine şi de a ţine unul cu altul, reaminteşte autorul în nenumărate rânduri. Accentul este însa pus pe stereotipurile negative care circulau pe seama lor, adânc înrădăcinate în mentalitatea populară. Unele dintre ele mai subsistă de altfel şi azi când este vorba de « ciobani ». În ochii celorlalţi,  vlahii erau « cetăţeni de mâna doua » iar, nu de mult,  la intrarea străzii principale din Goriţa Mare, dădeai de o tabelă pe care scria : « Este interzisă trecerea ursarilor [romilor] şi a vlahilor ! » (p. 155). « …existau goriţari care credeau că vlahii aveau tot atâta creier cât aveau şi vitele. Că aveau picioare, dar nu aveau cap » (p. 160). Pe vlahi, goriţarii îi aveau « deopotrivă atât de aproape şi atât de departe. Aproape ca trup şi departe sufleteşte » (p. 159).

Consecinţele egalitarismul la vlahi, pus în evidenţă de multă vreme de autorii care au scris despre ei, sunt formulate foarte sugestiv  : 

« Pe cei din afară  îi acceptau fără condiţii, în schimb, pe cei din interior îi înconjurau cu şerpi veninoşi. Ca şi cum erau legaţi de obiceiul îngropării fiecărui vlah ce se dădea important şi încerca să iasă din rânduielile lor. Fiind foarte apropiaţi unii de alţii şi la fel de săraci, faţă de aceştia simţeau aceiaşi furie. » (P. 165.) 

« Totodată simţea că a fost mai bine când era egalul tuturor », notează autorul despre Socrat Buba aflat în plină ascensiune socială (p. 267).

Condiţiile în care sedentarizarea a avut loc după război sunt clar expuse : 

« Odată cu întreruperea vieţii migratoare şi părăsirea munţilor Vitcuci, la vlahii din Bufniţa intervenise schimbarea. Ca un drumeţ timid şi întârziat, călcând cu grijă pe căi neexplorate. Fiind învecinaţi cu Goriţa Mare, şi integraţi în brigada agricolă la fel ca ei, intraseră pe nesimţite în logica unei discipline care se impunea ca singura rezolvare. Vlahii stăteau de o parte de goriţari, dar luau de la ei acele lucruri care le plăceau, întrucât raţiunea le spunea că nu trebuie să le nege. » (P. 102.) 

Provocarea la care erau expuşi nu era uşor de relevat în cazul lor. Ei preferă, scrie Thanas Medi,  «  să se autodenumească cu vorba vlahă turăşti, a cărei traducre exactă era ‘’mulţime ’’ sau ’’grămadă ’’. Era de înţeles atâta timp cât ’’mulţimea ’’ presupunea mişcare, în timp ce « sat » înrădăcinare. Iar ei, neavând încă rădăcini, trăiau cu ideea mişcării » (p. 252). Nu ar trebui însă pierdut din vedere importanţa exagerată şi virtuţile imaginare acordate rădăcinilor în Balcanii post-otomani, în vederea constituirii naţiunilor şi a consolidării lor care făceau ca o asemenea situaţie să constituie un serios handicap pentru o populaţie veche  care practica semi-nomadismul pastoral precum vlahii dar şi pentru alte populaţii sosite mai recent în regiune. Primarul Goriţei ilustrează la un moment dat foarte bine  rolul jucat de invocarea rădăcinilor în adoptarea unei atitudini superioare  faţă de vlahi. « Deseori, despre vlahii colibelor gândea că sunt o turmă fără formă şi dezrădăcinată, cărora le poţi face orice (…) le lipsea siguranţa, care era pentru om precum rădăcinile pentru pom. Vlahii erau pomi fără rădăcină… » (p. 163). Acestea fiind zise, în alte contexte, mobilitatea vlahilor a fost un atu pentru ei în noile domenii în care s-au investit.

Confruntarea cu noul regim politic instaurat de comunişti şi tentativele acestora de a moderniza cu orice preţ societatea albaneză sunt tratate pe un ton mai repede ironic. Ordinul de la guvern ca « poporul să se distreze organizat » a fost bine primit la început, serile dansante organizate fiind pentru vlahi « un fel de mare nuntă la care puteai veni chiar fără să fi fost invitat » (p. 131). În schimb, fetele vlahe nu vor accepta să cânte în biserica transformată recent în casă de cultură « deoarece se temeau de morţi » (p. 257). 

Dubiţele « cu ochii pe stâne » care îi vor aresta pe oieri şi le vor confisca turmele nu vor întârzia să-şi facă apariţia, şi neajunsurile vor fi tot mai mari, cum poate foarte bine constata cititorul pe măsură ce se apropie de epilogul cărţii. Cunoscut sub numele Atotputernicul, secretarul din zonă era şi el vlah, dar « de-al locului », dintr-o localitate din apropiere, Selenicë, şi nu voia să vorbească aromâna, ceea ce nu putea decât să-i decepţioneze pe verişorii de la munte care se bucuraseră la început că unul dintre ei exersa o funcţie atât de importantă (pp. 277-278).

Riza Kërpi, alter ego-ul albanez al autorului

Majoritatea consideraţilor de ordin general despre vlahi sunt emise de un personaj cheie din carte care constituie un fel de alter ego « albanez » al autorului. Învăţător, pasionat de vlahi despre care vrea să scrie o carte, musulmanul Riza Kërpi a contractat o relaţie particulară cu ei dând un prenume vlah, Dimitri, fiului său, în speranţa că va supravieţui, având în vedere că cei care îl precedaseră muriseră puţin după naştere. Un verişor îl sfătuise « să-i dea numele unui vlah, pentru că aceştia nu mor niciodată ! »  (p. 107). El îşi asumă riscul de a pune împreună două lucruri care de totdeauna au fost separate : prenumele creştin şi numele musulman, cu toate că « era ca şi cum a-i închide într-o colivie două păsări care se ceartă şi, de aceea, trebuie să se gândească bine pentru a găsi acea rezolvare prin care păsările să nu-şi smulgă una alteia penele » (p. 108). 

Altă particularitate, care ar fi meritat o notă utilă cititorilor nealbanofoni : Riza este lab, aparţine deci unei comunităţi distincte de « creştinii » din Goriţa, în ochii cărora şi membrii ei apăreau  ca un fel de « venetici ». De confesiune musulmană, labii, veniţi şi ei din regiuni muntoase, se instalaseră la Goriţa înaintea vlahilor. Numele lor vine de la Labëria, provincie situată în sudul Albaniei. Numele regional al celorlalţi albanezi, mai degrabă creştini, din această provincie vine în schimb de la acela al diverselor mici regiuni care fac parte din Labëria : Gjirokastër, Sarandë… În scara de valori de la Goriţa, labii ocupau un loc intermediar între cei numiţi de Thanas Medi în carte « creştini », primii locuitori ai acestui sat, şi vlahi. Si « creştinii » şi labii sunt albaneazi, « vlahilor de la munte » «  revenindu-le rândul ceva mai târziu, ceea ce indică complexitatea noţiunii de albanitate pe aceste meleaguri.

Întru-un fel, te poţi întreba dacă disponibiitatea de care dă dovadă Riza pentru vlahi nu este doar o consecinţă a încrederii pe care el, persoana cea mai şcolită şi mai raţională din zonă, o face unei curioase superstiţi : frica de a pierde propriul băiat căruia i-a dat un precum vlah ca să trăiască. Totuşi simpatia pe care el o nutreşte pentru stilul de viaţă şi calităţile vlahilor nu poate fi pusă la îndoială.  Iată impresiile lui după o  noapte petrecută în tovărăşia lor : 

« Era un grup de bărbaţi care păreau că se află în buricul pământului şi nu într-unul din colţurile cele mai pierdute ale lui, cum era Pasul Muzina. Si mai ales într-o noapte în care   stelele lăcrimau de frig. Cântau, beau, vorbeau tare, şi râdeau cum au obiceiul doar vlahii. Pentru a se simţi buricul pământului, se gândi pentru o secundă, Riza, este nevoie ca omul să aibă nevoie doar de câteva lucruri : cântecele, rachiul, un pumn de ceapă uscată şi, fără îndoială, prietenia. » (P. 115.)

Registrul politic

Indignat de felul în care sunt trataţi vlahii de ceilalţi notabili şi de nedreptăţile  care se abat asupra lor, el caută o explicaţie şi, mai mult, o soluţie. Nu este greu de imaginat că autorul romanului împărtăşeşte multe dintre argumentele acestui personaj şi mai ales diagnosticul lui. O sumedenie de întrebări pe care semenii lui refuză să şi le pună  sunt la originea cărţii despre vlahi în vederea căreia el se documentează. De ce se îmbrăcau, plângeau şi cântau diferit ? De ce străinii îi numeau vlahi, iar  ei înşişi îşi spuneau râmâni ? De ce vorbeau limba lor liber în casă iar în afara casei o rosteau printre dinţi ? … (p. 177). Concluzile pe care le trage sunt copleşitoare. Dacă primarul Goriţei refuza ca vlahii să aibă propriul lor stand sub denumirea de vlahi la muzeul de artă populară  din sat era « pentru binele naţiunii », pericolul fiind « trezirea acestui popor din somnul său de naţiune adormită » (p. 142). « Vor dispărea singuri, când vor uita ce sunt şi de ce sunt diferiţi de ceilalţi. Numai că treaba asta necesită un început. Iar începutul este să li se piardă numele, deci să nu-i numim vlahi ci venetici. » « Cred că ei au rămas atât de vii încât nu merită să dispară », îl atenţionează învăţătorul (p. 152). Consultând un misterios « om învăţat », Riza află « că ar fi încercat România să-i ia , întrucât îi numea români, dar şi Grecia, care îi numea greci. Albania îi păstrează fără intenţia de a-i expune. Si îi menţinea într-o permanentă ceaţă, aşa cum făcuse din totdeauna şi cu Moscopole » (p. 184).

Opoziţia între  « vlahii muntelui » şi cei « ai locului », zişi şi « băştinaşi » (şi chiar uneori autohtoni cum sunt numiţi şi albanezii), joacă un rol central în raţionamentul declinat. Aceştia din urmă s-au « topit » amestecându-se cu autohtonii : « Până acum, marii perdanţi din rândul vlahilor au fost cei care se numeau ‘’băştinaşi’’. În schimb, cei ai muntelui, unde intră şi cei ai Goriţei Mari sau ai Bufniţei, reprezentau mărurturia vie a existenţei în Balcani au unui alt sânge » (p. 290). 

Si Moscopole, « satul cu cea mai luminoasă istorie şi în acelaşi timp cea mai înceţoşată » (…) s-a născut dintr-un pumn de colibe de paie »  :  « ‘’Ai muntelui’’ păreau să aibă fire de legătură numai cu păşunile Moscopolei, în timp ce cei ‘’ai locului’’ erau dezrădăcinaţii de demult ai Moscopolei şi acoperiţi de mister. Dar, şi aşa, erau acelaşi lucru, deşi erau diferiţi, părând ca un singur trup cu două feţe. » (pp. 180-181).

Oricât de mult ar împărtăşi gândurile frumoase şi teoriile despre vlahi emise de personajul său, autorul cărţii pare tentat să adopte o poziţie mai politică,  mai realistă. « [Vlahii] vor case de piatră, pledează Socrat Buba în faţa primarului, deoarece le-a ieşit sufletul pe nas de la colibele de paie, vor un sat care să fie al lor totdeauna, cum este Goriţa Mare. Cu pereţi care nu cad vreodată şi cu acoperiş care nu arde niciodată » (p. 162). In ochii autorului, procesul de sedentarizare definitivă era într-un fel dorit şi mai ales inevitabil : « După multe transhumanţe ( …) venise vremea stabilirii într-un singur loc » (p.  149). În schimb, dorinţa poate cea ma arzătoare a vlahilor de la munte, aceea de a avea un loc doar pentru ei, nu a fost împlinită, de unde şi dispersiunea lor şi asimilarea brutală într-un context ostil noilor instalaţi în satele şi oraşele albaneze. Cât despre casele de piatră, nu poţi să nu te gândeşti la acelea pe care aromânii au putut să le construiască la munte în ultimele secole otomane : la Moscopole si nu numai acolo : la Crusevo, Molovişte, Metsovo, Vlahoclisura… Destinul vlahilor de pe teritoriul care corespunde sudului Albaniei de astăzi, cunoscut şi sub numele de Epirul de nord a fost diferit din cauza izolării acestor locuri, a nesiguranţei care prevala datorită corupţiei administraţiei otomane, izolare accentuată de graniţele fixate în bună parte arbitrar, dacă ne gândim la Epirul împărţit în două, odata cu formarea statului albanez în 1913 şi, după aceea, a instaurării regimului comunist. În plus, vlahii de la munte sedentarizaţi după al doilea război mondial nu aveau cum să aibă parcursul profesional al celor care au putut să se integreze progresiv devenind cărăuşi, artizani, negustori, cum s-a întâmplat pe timpuri cu cei din viitoarea Grecie modernă, Republică Macedonia şi, mai aproape de ei, din viitoare Albanie. Andon Poçi, lângă Gjirokastër, va fi unica localitate în care vlahii de la munte au putut să se regrupeze. La Andon Poçi s-a născut de astfel Spiru Fuchi, autorul Vlahomaniei^[5], poetul modern prin excelenţă care descrie ca nimeni altul dificultatea de a exista, de a scrie, de a te afirma ca vlah în lumea de azi. Cu acest roman, contemporanul său Thanas Medi semneză epopea generaţiei precedente zmulsă munţilor unde îşi avea rostul ei şi împrăştiată printre străini în locuri unde nu a fost totdeauna bine primită. 

Nicolas Trifon

Octombrie 2020

---

^[1] Autorul cărţii, care se adresa iniţial publicului albanofon, foloseşte termenul vllehët, tradus prin « vlahi », pentru a îşi desemna co-etnicii, atât pe cei de la munte cât şi pe cei instalaţi de mai multă vreme. Ca şi în greacă (vlahos) şi în macedoneană (vlassi) cuvântul vllehët pare cel mai indicat dacă lăsăm la o parte acela popular de çobanët, deseori depreciativ. Doar în română este reluat etnonimul aromânilor (armânj), într-o formă românizată, calchiată după « români », ceea ce produce o anumită confuzie. Aromânii din Albania, numiţi în română « fârşeroţi », îşi zic rrâmâni dar se recunosc în general sub denumirea de armânji. În acest articol vom conserva totuşi exonimul ales de autor din motivele expuse mai sus. Forma arumunët circulă acum şi în Albania unde aromânii au fost recunoscuţi în 2017 ca minoritate rrãmãn/armãn/vllah.  

^[2] Pentru aspectul literar cf.  « Thanas Medi : vlahilor ca o ultimă suflare », Dilema veche, nr. 864, 29 octombrie – 4 noiembrie 2020. https://www.dilemaveche.ro/sectiune/regimul-artelor-si-munitiilor/articol/thanas-medi-vlahilor-ca-o-ultima-suflare

^[3] În schimb găsim informaţii preţioase despre traseele deplasărilor în munţi (p. 109) sau numele famililor din Plaiul Bufniţei (p. 158).

^[4] Paul H. Sthal, Triburi şi sate din sud-estul Europei, Bucureşti, 2000, p. 15 şi 109-112. În vizită tovărăşească de lucru în Albania în august 1965, Tancred Bănăţeanu notează în raportul adresat autorităţilor comuniste : « De circa zece ani aromânii au fost aduşi din satele de munte, cu ‘’căliva’’, în sate de la poale, cu case din piatră, şi organizaţi în cooperative zootehnice. Ei au continuat să migreze cu turmele. Studiindu-se de către  zootehnicieni procesul, s-a constatat că nu era vorba de un stadiu de înapoiere sau de vreo trăsătură etnică de caracter care-i determină la această transhumanţă ci de un proces tehnico-economic de producţie pastorală, specifică locurilor respective. Si acum migrează tot satul – inclusiv corpul profesoral, organele locale de partid şi [de] stat – pe drumul oilor necesar impus de economia pastorală locală. În felul acesta s-a spulberat mitul discreditor al ‘’nomadismului aromânilor’’. » Cf.« Etnograful Tancred Bănăţeanu şi aromânii (1965-1968) », Datina, n° 70, februarie 2020, pp. 18-22.

^[5] În cuvântul înainte al ediţiei franceze a poeziilor lui apărută sub tilul Vlahomania (Paris, 2018, pp. 8-14), Spiru Fuchi, născut în 1964, reconstituie parcursul proprei sale familii similar cu acela al lui Thanas Medi, născut în 1958 la Sopik, Sarandë.